INTERVIU Crina Mardare: „Am mâncat Beatles pe pâine și primeam cărți pe sub mână de la profesori“ FOTO

Cu toate că domeniul cultural era sub strictă supraveghere în perioada comunistă, Crina Mardare a avut norocul de a crește într-un mediu elitist, unde cărțile și muzica străină nu lipseau, la fel cum nici absențele de la concerte la Ateneu nu erau acceptate.

Accesul la cultura străină a fost un noroc și atu pentru Crina Mardare. Foto: arhiva personală

Visa să devină cântăreață chiar și într-o epocă în care scena artistică românească era sub bagheta de neignorat a comunismului. Cu o formare clasică de la început și până la terminarea Conservatorului, Crina Mardare (64 de ani) a descoperit mai târziu, când și-a înființat propriul grup vocal, cât de importantă este această fundație solidă pe care, alături de propriile experiențe care au șlefuit-o, o dă mai departe viitoarelor generații prin Școala de Muzică „Crina Mardare Music Experience“.

„Weekend Adevărul“ a discutat cu artista despre copilăria petrecută în bună parte și în străinătate, cu precădere în Turcia, datorită faptului că tatăl ei era diplomat la Ankara, anii de școală când cultura se mânca pe pâine și nu conta dacă ai bani atât timp cât nu știai să vorbești despre Mozart, primele grupuri pe care le-a fondat, precum și cum a ajuns să plece în turnee în străinătate alături de ele și mai târziu de Sfinx. De asemenea, am discutat cu Crina Mardare despre perioada în care aducea discuri cu Beatles și Yes în țară, factorii care au dus la destrămarea Sfinx Experience, dar și ce a urmat în cariera ei de artist la începutul anilor 2000.

„Weekend Adevărul“: Pentru început, ne puteţi spune cum a fost copilăria dumneavoastră în mijlocul Bucureștiului?

Crina Mardare: M-am născut pe Calea Victoriei, colț cu Știrbei Vodă, vizavi de fostul Athénée Palace. Mergeam la grădiniță pe strada Nicolae Iorga și îmi amintesc absolut toate schimbările prin care a trecut toată zona. În perioada comunistă, Calea Victoriei nu era ce este astăzi: se aflau câteva băcănii, blocul și cofetăria Nestor – o rămășiță a burghezilor, câteva ministere, celebra Biserică Albă, un hotel celebru în care Sergiu Nicolaescu a și filmat, iar în locul Muzeului de Artă era altceva, iar Academia era tot la locul ei, Sala „Constantin Tănase“, câteva parcuri și biserici. Lumea nu era atât de înnebunită de Calea Victoriei, mai degrabă de partea de la fostul Palat al Telefoanelor în jos, spre Dâmbovița.

Iar la școală?

Am fost tot în cartier, la Școala de Muzică nr. 2, care s-a transformat în Liceul „George Enescu“. Și în această zonă s-au schimbat foarte multe, înainte erau multe case vechi, în piațetă nu erau cârciumi.

Vacanțele de vară cum le petreceați?

Tata a fost diplomat și a lucrat la Ambasada României din Ankara aproape 17 ani, iar vacanțele mi le petreceam în mare parte acolo. De la 9-10 ani și până când am terminat liceul am fost plecată tot timpul din țară. Dacă nu mergeam în Turcia în vacanță, plecam cu ai mei în alte țări. Când eram mică, mama mă mai ducea la mare la Eforie Nord, la Hotel Belona, dar apoi nu prea am mai fost pe litoralul românesc, mai ales după ce au început să plece din țară. Îmi amintesc că niște vacanțe de vară le-am făcut totuși în România la Neptun, când abia se făcuse stațiune și totul era elitist și exclusivist.

Toate aceste plecări vă însingurau de alți copii de vârsta dumneavoastră sau din contră?

Nu, chiar îmi făcusem foarte mulți prieteni la ambasadă. Eram un fel de gașcă acolo, de români contra turci, făceam tot felul de concursuri și jocuri, ne împrieteniserăm cu copii de pe străzi, ne întreceam la curse de patine cu rotile, cu bicicletele. Oricum, ambasada era foarte mare și avea o grădină imensă. Era într-o zonă de tipul Bulevardul Primăverii, unde se aflau misiunile diplomatice, deci era un loc foarte păzit. Ne jucam unii cu alții, de la diferitele misiuni, inclusiv cu copiii turcilor care dețineau magazine sau alte localuri din zonă.

Amintiri din copilărie

Ce amintiri aveți din acea perioadă?

Îmi amintesc când am fost cu tata pentru prima oară la Istanbul și am stat câteva zile la un hotel, cum am vizitat Bazarul... Am niște amintiri superbe din acele vremuri. Dar am văzut și alte orașe absolut senzaționale precum Bursa, Konya, Izmir, Çeşme – un fel de Capri al turcilor. În acea perioadă, cât încă eram la școală, mama și tata erau montaniarzi și am făcut ceva trasee cu ei. Datorită faptului că tata era din Moldova, mereu opream în regiunea Putna, unde se află satul lui, și mergeam la mănăstiri.

Crina Mardare și-a dorit mereu să fie altfel decât restul

Dar știați atunci ce se întâmplă în România, că pentru majoritatea populației era aproape imposibil de ieșit din țară?

Știam asta, deși până la 14 ani, până când am avut pașaport diplomatic, făceam tare mult pe nebuna prin aeroport. De multe ori zburam singură. Apoi am înțeles cum stăteau lucrurile de fapt. În timpul școlii, încă de la cea primară, am avut prieteni foarte buni, educați, de familii foarte bune, pentru că la acea vreme nu toată lumea își permitea să își țină copilul la astfel de școli. Însă am avut și colegi romi cu care am rămas prietenă până astăzi. De exemplu, Ciprian-Constantin Mahulea mi-a fost coleg de bancă ani de zile. Erau niște copii foarte talentați și nu erau invidioși. În acea vreme, mama avea întotdeauna grijă și când reveneam în țară aveam un geamantan plin de cadouri: cordeluțe, creioane, gume cu aromă, tot ce nu se găsea. Eram cumva pusă în temă cu ce se întâmpla în țară. Am legat prietenii pe care le-am dus până în ziua de astăzi, deși 99% dintre ei au plecat după facultate. Noi am fost 24 în an și cred că am rămas doar cinci în România. Erau foarte buni violoniști, pianiști, compozitori.

Inclusiv în zona culturală aveați acces la anumite lucruri care în țară nu se găseau?

Da. În liceu, îi aprovizionam pe toți cei de la mine din clasă cu discuri pentru că aveam acces să cumpăr LP-uri cu muzică despre care nu se știa la vremea aceea. Am avut primele discuri cu Beatles, Pink Floyd, Yes, Elton John, iar părinții îmi cumpăraseră și scule bune: magnetofon Akai, pick-up Philips, apoi casetofon la care puteam înregistra pe bandă. Părinții mei erau foarte deschiși și puteam da petreceri oricând, dar trebuia să studiez foarte mult. Când am terminat liceul, mi-a închiriat tata o vilă la Snagov și a făcut multe curse ca să ne ducă pe toți acolo. Voia ca toată lumea să fie invitată, să se simtă bine. Am avut o copilărie nemaipomenită și o adolescență foarte bună. Cine nu și-ar fi dorit să plece, să colinde, să aibă acces la o grămadă de lucruri? Cred că aceasta a fost pur și simplu soarta mea: am intrat în contact cu niște oameni foarte mișto, inclusiv colegii mei, niște oameni minunați care proveneau din familii bune. Atunci nu exista conceptul ăsta de „sunt șmecher că am bani și nu îmi pasă de restul“. Puteai să ai catralioane de bani, dar dacă nu erai în stare să vorbești despre Renaștere, să ne spui câteva cuvinte de ce Mozart a scris „Simfonia 40“ într-un anumit an sau dacă nu l-ai citit pe Eliade, nu conta câți bani aveai. Noi în clasa a IX-a citeam toți J.D. Salinger. Toți proveneau din familii în care se făceau astfel de lucruri și nu erau toți copii de medici, profesori sau artiști.

Beatles pe pâine

Și profesorii cum erau?

Cel puțin în școală, dascălii îți deschideau mintea, îți spuneau că a apărut o anumită carte, iar dacă erau pe sub mână, ne făceau rost de ea și mergea cartea de la unul la altul. De foarte multe ori, orele profesorului Dumitru Avakian erau de cultură pur și simplu. Începea să facă niște paralele și să ne explice unde își au rădăcinile bluesul, rockul, ceea ce voiam noi să cântăm. Apoi, obligatoriu, miercurea și vinerea trebuia să mergem la concertele de la Ateneu, iar în săptămâna următoare trebuia să facem o critică muzicală a concertelor. Noi, elevii, ne întreceam unul pe altul în critici, schimbam păreri.

Ce modele aveați în acei ani? Ce muzică ascultați?

În primul rând, eram înnebunită după Elton John. Mi s-a părut un compozitor și pianist de excepție și mi-a plăcut foarte mult muzica lui. Și pe Carole King o ascultam foarte mult, dar și toate trupele și șlagărele care erau atunci pe val, inclusiv pe cele pe care le-am menționat mai devreme. Spre exemplu, eram înnebunită după „In A Gadda Da Vida“ – Iron Butterfly. Ascultam și muzică comercială, dar am fost tot timpul atrasă și de chestii mai nișate, precum Tangerine Dreams. Am mâncat pe pâine Beatles, iar între timp am făcut rost de toate cărțile, discurile și partiturile. Mi se pare că au fost tăticii tuturor. Îmi plăceau foarte mult cântărețe precum Barbara Streisand, de care eram fascinată, Aretha Franklin, dar nu numai. Mai târziu, la 20 și ceva de ani, când am început să intru mai adânc în muzică datorită faptului că plecam afară, am început să o ascult și pe Nina Simone. Cred că mi-am ales modele corecte pentru că am avut o bază corectă.

Chiar dacă era de formație clasică, Crina Mardare își dorea să cânte blues și rock

Și cum erați ca adolescentă?

Tot timpul voiam să fiu altfel: să ascult altfel de muzică, să mă îmbrac altfel, de aceea am și fost trend setter în generația mea. Am fost prima din generația mea care s-a tuns total doar pe o parte, care a avut părul foarte roșu la un moment dat, iar de la 16-17 ani îmi făceam singură hainele și mă îmbrăcam doar de la Fondul Plastic. Îi tăiam mamei draperiile și perdelele de prin casă și i le duceam unei prietene care era artist plastic ca să îmi facă pantaloni evazați sau bluze. Apoi am constatat cu stupoare că mai mulți oameni făceau același lucru (râde). Tot de la ea am învățat cum să mototolesc o pânză albă și să o bag în vopsea, apoi ieșea binecunoscutul model care se poartă și astăzi.

Dar pe partea muzicală v-ați continuat formarea clasică.

Viața mea s-a schimbat în foarte bine atunci când am intrat la Conservator. Am avut norocul și șansa să cunosc niște oameni foarte mișto din toate punctele de vedere, care m-au schimbat și pe mine: de la ce filme vedeam, la ce cărți citeam sau ce muzică ascultam. Atunci am intrat pentru prima dată în contact cu lumea jazzului, care mi-a plăcut enorm de mult și deja mă vedeam cântând jazz. Însă viața m-a dus în total altă direcție.

În acei ani de studenție a avut loc și marele cutremur din ’77. Unde v-a prins?

Cutremurul m-a prins la Conservator, alături de cor, în timp ce repetam pentru un concurs de coruri de la Timișoara. Eram în subsolul clădirii și, deși era șubrezită, nu s-a simțit absolut nimic. Dar cineva a venit de sus și ne-a spus că este cutremur și trebuie să ieșim afară. Când am ieșit, am văzut numai fum și roșu pentru că Nestorul căzuse peste blocul în care locuiam eu. Nu s-a întâmplat nimic cu părinții mei, blocul a rezistat, dar în jur erau mult fum, salvări, pompieri... Nu o să uit niciodată cerul acela roșu și uruitul groaznic care se auzea. Am alergat spre casă și în fața blocului erau părinții mei și alți vecini.

„După Revoluție am rămas șocată că artiștii făceau playback și nimeni nu spunea nimic“

Cum a luat naștere primul grup din care ați făcut parte, Trison?

Îmi doream foarte mult să cânt și am făcut primul grup, alături de două bune prietene și colege de școală și facultate. În ’80, deși nu era deloc perioada grupurilor în România, mai ales de femei, dar am făcut totuși acest lucru. Eram fete cu școală, conservatoriste, și se descurcau foarte repede cu noi în studio. La acea vreme imprimau Angela Similea, Corina Chiriac, Mirabela Dauer, dar backing trebuia făcut de altcineva, iar noi eram „abonate“ la făcut asta. Am cunoscut multă lume din televiziune și ne-am făcut cumva intrarea pentru a putea vorbi cu Titus Munteanu, Tudor Vornicu sau Ioana Bogdan, care făceau emisiunile mari. Apoi am avut piese scrise de Marius Țeicu, George Grigoriu și alții. În plus, am venit cu compozitori din generația noastră, inclusiv Ionel Tudor. La Conservator eram foarte bună prietenă cu Mircea Tiberian și cu Dragoș Nedelcu, primul meu soț, care erau pianiști de jazz. Ei mi-au deschis apetitul spre jazz și am colindat împreună pe la festivalurile specifice. La vremea aceea, era o pepinieră foarte bună la Casa Studenților „Grigore Preoteasa“, unde era Bițu Mărgărint, care avea un big band, și mulți muzicanți tineri care se școleau acolo. Erau și festivalurile de jazz de la Sibiu. Dar, din păcate, nu am putut să rămân în această lume care mi s-a deschis pentru că grupul a început să prindă aripi, să fim invitate să plecăm la festivalurile făcute de Comitetul Central (CC) al Uniunii Tineretului Comunist (UTC), tot felul de serbări, spectacole cu partidul pe la Sala Palatului. Cred că eram și bune la asta, dar eram și altfel, altceva. Încet, încet, am pătruns și atunci am început să cunoaștem mulți oameni din industrie. În primul rând, am început să cântăm cu trupe care plecau în turneu, iar noi eram actul de deschidere la Roșu și Negru, Semnal M, Progresiv TM, Post Scriptum. Așa s-a răspândit vorba că suntem foarte bune.

Profesionalismul a fost rampa de lansare a tinerelor din Stereo

Respectul față de artist

Iar povestea Grupului Stereo care este?

Stereo a fost grupul cu care am făcut niște filmări fabuloase, emisiuni TV în alb-negru, foarte mișto. Și acum când mă uit la aceste filmări stau lângă orice fel de videoclip din prezent încărcat cu tot felul de lucruri. Am luat premii de creație, de interpretare pe la Mamaia, am fost plecate la Dresda la Festivalul Tineretului... Plecam mult în țările din blocul comunist, inclusiv la Moscova am fost în turneu cu Semnal M. Până la colaborarea cu Sfinx, începuserăm să fim foarte cunoscute și să fim chemate pe la diverse spectacole și festivaluri din țară și din afară. Până la momentul din ’84, când am plecat cu Sfinx, apăruseră deja problemele – nu mai era curent electric, iar în zona Petroșaniului cântai la lumina lămpașelor. Era mișto să vezi cum cântam la rece, fără să fim amplificați. Am trecut prin asta și ne-am descurcat. Am niște imagini și momente extraordinare din acea perioadă, care într-adevăr era marcată de sărăcie lucie, dar lumea avea un respect pentru actul artistic, nimeni nu striga în sală, iar oamenii erau cu mult mai mult bun-simț.

Oamenii prețuiau mai mult actul artistic.

De multe ori m-am întrebat și eu de ce făceau asta. Atunci, că ne convine sau nu, se făcea o selecție foarte clară de către niște oameni de meserie, producători de televiziune care știau exact ce vor, compozitori care știau ce înseamnă să ai sau nu ureche muzicală, oameni de spectacol. Pe vremea mea, nu te puteai urca pe scenă dacă nu aveai atestat III, II sau I. Ele reprezentau o categorie super respectată. Dacă aveai atestat I primeai mult mai mulți bani decât dacă erai II sau III. Primeai această categorie în funcție de examenele pe care le dădeai, iar atestatele trebuiau reînnoite la un anumit interval. Atestatele nu erau numai pentru soliștii vocali, ci și pentru soliștii instrumentiști. Noi cred că am luat atestatul nu pentru că eram foarte bune cântărețe, ci pentru că eram oameni de muzică, știam să citim notele și solfegiam. Deci pe vremea aceea nu te puteai urca pe o scenă fără să știi muzică. Vă dați seama ce șoc am avut eu când m-am întors în țară după Revoluție și am văzut concertele acelea în care toată lumea făcea playback. Mergeam la spectacolele de acest fel ca să văd unde se situează muzica românească și am rămas șocată că artiștii făceau playback și nimeni nu spunea nimic, nici publicul. Toată lumea era înnebunită pentru că veniseră schimbarea și libertatea. Apoi, încet-încet, nimeni nu a mai spus nimic și auzeau lucruri de tipul: „Și afară ăia cântă cu bandă, nu ai văzut?“. Pe urmă a început valul în care își trăgeau vocea pe bandă, puțin mai încet, pentru că așa a zis cineva de prin studiourile care apăruseră ca ciupercile după ploaie și inventau tot felul de metode. Când apăreau pe scenă, cântau peste vocea lor de pe bandă, ceea ce era o nenorocire, pentru că foarte mulți aveau o ureche muzicală extrem de proastă. Cel mai greu pe lumea asta este să cânți unison – aceeași notă tu cu tine sau tu cu altcineva. Sunt total dezamăgită de tot ceea ce se întâmplă. În ultimii ani, într-adevăr, parcă văd că se mai schimbă câte ceva, lumea cântă cu trupă.