Sânge pe Zid
0Mi-a fost ruşine aseară. Cu câteva ore înainte ca „The Wall” să se dărâme peste mine doar ca să-mi dea nenumărate lecţii despre durere, scriam despre mii de morţi. Am încetat de mult să le mai zic oameni. După ce am scris, am ataşat articolului o galerie foto cu imaginile a zeci, sute de trupuri întinse pe jos, acoperite cu pături şi bucăţi mari de gheaţă. Copii omorâţi. Şi am făcut asta fără să clipesc, fără să înţeleg, fără să mă doară.
Cândva, pe la începutul acestei veri, m-am certat cu câţiva colegi. Am insistat să publicăm imagini video şi fotografii cu victimele unui presupus atac cu armă chimică din Siria. Bărbaţi, femei, copii, prea mulţi bebeluşi, mult prea mulţi oameni. Consideram că trunchiez informaţia dacă nu public imaginile – nu există cuvinte care să poată cuprinde imensitatea unei astfel de tragedii. Cam de-atunci am început să nu mai înţeleg imaginile pe care le ataşez articolelor.
Turci cu feţele pline de sânge după ciocnirile cu forţele lui Erdogan. Trupurile a sute de egipteni întinse la repezeală pe străzi, după ce fuseseră măcelăriţi de armata lor. Jumătăţi de bebeluşi răpuşi de blestemul de a se fi născut în Siria zilelor noastre. Ochi disperaţi de palestinieni care caută necontenit un refugiu din calea rachetelor. Feţe arse de acid pentru că au îndrăznit să refuze cereri în căsătorie.
Perfect conştientă, am fost atât de ridicolă încât să cred că pot ridica un zid în faţa durerii. Închideam ochii o secundă când imaginile mă priveau din monitor dimineaţa, pe fluxurile agenţiilor foto, dar îi deschideam imediat şi începeam mecanic să descarc fotografiile, apoi să le încarc, câte patru o dată, în site-ul nostru, ţinând în minte socoteala: „Am rămas la cel fără picioare, în tricou albastru”, să nu cumva să pierd şirul şi să dublez imaginile din fotogalerie.
Aseară, Roger Waters a stat chiar în spatele meu. M-a prins de cap şi m-a forţat să nu închid ochii. Să văd toate chipurile alea pe care le introduc într-o înşiruire seacă de cifre, precedată invariabil de un „aproximativ” sau un „până la”. Pentru că nimeni nu mai dă statistica exactă. Până la 1.300 de morţi, peste 4.000 de răniţi, sunt acolo, departe, ce ne pasă?, indiferent cât – şi cu ce risc - încearcă să ne transmită corespondenţii marilor organizaţii media.
Aşa că aseară n-am mai putut fugi de durere, nici s-o ascund în lacrimile goale pe care le vărs pentru mii de nimicuri din care-mi construiesc metodic demoni doar pentru a-i fenta pe aceia de care într-adevăr mi-e frică. Am fost obligată să cer răspunsurile care ştiu că mă vor distruge, să-mi cer socoteală pentru răutatea de zi cu zi, să-mi fie ruşine de amorţeala confortabilă în care respir. Iar toate războaiele pe care le-am văzut concentrate pe zid m-au făcut să înţeleg că, într-o bună zi, va trebui să încerc să fac pace cu copiii speriaţi din coşmarurile mele, care fug neîncetat de ceva care le suflă-n ceafă, dar paşii lor sunt mereu prea mici şi drumul prea îngust şi abrupt.
Aseară, într-o mare de oameni şi având în faţa ochilor imagini brutale şi-n urechi o sonorizare impecabilă, m-am simţit în siguranţă. Iar asta nu mi se întâmplă prea des. Nu mi-e frică de înălţimi, n-am fobie pentru gândaci, momentele mele de ipohondrie sunt mult mai rare decât ale celor din jurul meu. Dar îmi duc viaţa într-o permanentă frică. Ridic, cărămidă cu cărămidă, spaime pe care le las să-mi controleze viaţa. „The Wall” a fost atât de puternic încât m-a făcut să recunosc asta, dar o să-ncerc să ţin ipocrizia departe: probabil că voi continua. Însă, dincolo de toate războaiele personale şi toate întrebările pe care le am de pus, de-acum am să mă uit la imaginile pe care le ataşez articolelor până când o să le arăt respectul cuvenit.
Îmi doresc ca organizatorii concertului de aseară să ne dea numărul exact al oamenilor din Piaţa Constituţiei. Abia atunci vom afla câte concerte au fost de fapt acolo. Nu pentru zecile de mii de voci care au au strigat într-un suflet versurile obsedante. Ci pentru că, în ciuda anvergurii, spectacolul „The Wall” este o experienţă sângeros de personală.