Cristian Mungiu sau cultura ca armă politică
0Trofeul Palme d’Or, obținut de Cristian Mungiu la Festivalul Filmului de la Cannes, cu „Fjord”, a provocat o furtună de comentarii și aprecieri.
Având în palmares un prim „palmier de aur”, câștigat în 2007 cu „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, Cristian Mungiu a intrat astfel în clubul select al cineaștilor dublu laureați ai festivalului de pe Croisette.
Succesul regizorului român e cu atât mai remarcabil, cu cât s-a aflat într-o competiție strânsă cu alte nume mari ale filmului european. Unul dintre ei a fost rusul Andrei Zviaghințev, cu „Minotaur” – un titlu ce ne duce cu gândul la „Leviathan” (2014), un alt film al aceluiași regizor, care pune o oglindă necruțătoare în fața „abisului rusesc”, a mașinăriei de stat ce strivește orice încercare a cetățeanului simplu de a-și face dreptate.
Împotriva fundamentalismelor
„Fjord” nu a intrat încă în difuzare – așteptăm cu nerăbdare proiecția lui la București și la Chișinău –, dar deja există o pletoră de comentarii cu tentă ideologică, mai puțin cronici de specialitate, axate pe valoarea artistică a filmului.
Inspirat din cazuri reale, filmul lui Cristian Mungiu, cu două mari vedete în distribuție – Renate Reinsve și Sebastian Stan – are ca subiect viața unei familii mixte, româno-norvegiene, în țara fiordurilor, unde o anumită viziune „tradițională” sau „conservatoare”, privind educația copiilor, vine în coliziune cu sistemul nordic de protecție a acestora, care merge până la despărțirea copiilor de părinți, dacă se constată anumite abuzuri, interpretate însă și ele... abuziv.
În interviurile pe care le-a acordat după festivitatea de premiere, la Cannes, Cristian Mungiu a acuzat deopotrivă fundamentalismele de stânga și fundamentalismele de dreapta, care zguduie lumea de azi, pledând pentru o mediere (discutabilă pentru cei care s-au obișnuit să judece lumea în alb și negru). Bunul-simț și discernământul sunt soluția.
„Nu există valori bune care să fie susținute prin fundamentalism”, declară Cristian Mungiu. Umanismul înseamnă mai ales empatie, dialog, încercarea de a-l înțelege pe celălalt, înainte de a-l judeca.
Cristian Mungiu și Basarabia
În Republica Moldova vestea noului Palme d’Or obținut de Cristian Mungiu a fost întâmpinată cu multă bucurie.
„Felicitări lui Cristian Mungiu pentru câștigarea celui de-al doilea Palme d’Or la Festivalul de la Cannes, cu filmul „Fjord!”, a scris președinta Maia Sandu pe pagina sa de Facebook.
„Este o mare bucurie să vedem un cineast de renume, cu rădăcini în Republica Moldova, care, prin originalitate și autenticitate, produce filme memorabile ce emoționează și inspiră publicul de pe întregul continent.
Filmele lui Mungiu sunt, înainte de toate, dezbateri despre valorile care ne definesc ca societate, mai spune Maia Sandu. Această capacitate de a pune întrebări esențiale cu onestitate și curaj artistic este cea care îi aduce, din nou, recunoașterea celei mai înalte scene cinematografice din lume”.
Originile basarabene ale lui Cristian Mungiu, pe linia bunicii materne, născută la Cahul, îl fac cu atât mai iubit între Prut și Nistru.
În martie 2024, președinta Maia Sandu l-a decorat pe Cristian Mungiu cu „Ordinul de Onoare” pentru volumul „Tania Ionașcu, bunica mea. O biografie basarabeană” (Humanitas, 2023), lansat și la Bookfest Chișinău. E o carte despre traseul dramatic al bunicii sale, refugiate la Iași după anexarea Basarabiei de ruși la 28 iunie 1940, și despre întoarcerea ei la baștină, cincizeci de ani mai târziu.
Volumul s-a vândut ca pâinea caldă și cred că editura ar putea scoate cu succes o nouă ediție.
Asumarea marilor creatori români
Mesajul de felicitare al Maiei Sandu către Cristian Mungiu a trezit nu doar ecouri pozitive, ci și reacții de dezaprobare.
Unii au acuzat expresia „cu rădăcini în Republica Moldova” din mesajul președintei (bunica lui Mungiu s-a născut în Cahul românesc interbelic, nu în statul „moldovean” postsovietic), alții, la celălalt pol, o acuză pe Maia Sandu că încearcă să profite de gloria unui artist, în loc să facă ceva pentru „poporul sărăcit”.
Dincolo de „gura lumii”, pe care, se știe, n-o mai astupi, mai ales de când s-a mutat pe rețelele de socializare, adevărul este că celebrarea unui artist din dreapta Prutului, printr-o decorație de stat și prin mesaje de felicitare, face parte din strategia apropierii celor două maluri ale Prutului, de când asumarea identității românești, la nivel oficial, în Republica Moldova, reprezintă nu doar un act de reparație istorică, ci și o strategie de supraviețuire națională.
Arta, cultura sunt, iată, un mijloc de influență a opiniei publice nu doar prin problemele sociale grave pe care le atacă, așa cum face Cristian Mungiu în filmele sale, ci și prin contextul pe care-l alimentează. Pe drept cuvânt, „mesajul creează mediul”: educă sentimente, formează conștiințe, rafinează spiritul.
În aceeași ordine de idei, la fel de semnificativă este și decorarea, în 24 mai 2026, cu aceeași distincție, „Ordinul de Onoare”, de către președinta Maia Sandu, a dramaturgului Matei Vișniec pe scena Festivalului Internațional al Artelor Scenice BITEI 2026, aflat în plină desfășurare la Chișinău.
Asumarea unor mari creatori, cum sunt Cristian Mungiu și Matei Vișniec, cunoscuți și apreciați în întreaga lume, echivalează cu o declarație de românitate și europenitate a Republicii Moldova.
Artistul și dictatorul
În cadrul ceremoniei de premiere, Andrei Zviaghințev, cel care a obținut Marele Premiu al Juriului, al doilea ca importanță, după Palme d’Or, pentru un film care descrie decăderea societății ruse pe fundalul invaziei putiniste, i-a cerut „domnului președinte al Federației Ruse” să pună capăt măcelului din Ucraina.
Putin nu l-a ascultat și a trimis în aceeași noapte asupra Kievului un val de rachete balistice și drone. În cazul dictatorului de la Kremlin nu mai e nimic de făcut, nu poate un artist, oricât de talentat, să trezească într-un scelerat dramul de umanitate în care și-au pus speranțe atâția oameni.
Zviaghințev a făcut însă ceea ce îi cerea conștiința. A folosit scena unui Festival internațional de anvergură pentru a condamna genocidul, știind că mesajul său va reverbera în întreaga lume.
În situații de criză majoră, cultura devine o armă politică. Să nu ignorăm forța ei, măcar noi, cei care trăim în societăți democratice.