Ficţiunea ştirilor

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Ce este o ştire falsă? O ştire are trei elemente definitorii: 1. informaţia, care trebuie să fie verificată din trei surse; jurnalismul se bazează, până la un punct, pe realismul naiv. Totuşi, există numeroase cazuri în care informaţia, chiar verificată, înşală pentru că spune ceva şi ascunde altceva etc. 2. încadrarea, adică punctul de vedere din care e privită informaţia.

Nu există o reflectare obiectivă a realităţii, ci ştirile sunt obligatoriu interpretate: de stânga, de dreapta etc. O ştire nu reflectă realitatea, ci o construieşte. 3. valoarea de ştire, adică relevanţa ei pentru actualitate. Cel care stabileşte valoarea ştirii este gate-keeper. El decide dacă o informaţie este o ştire, dacă trebuie publicată pe prima pagină sau „în spate“ etc. Plasamentul unei ştiri într-un site arată valoarea acordată ştirii. O ştire poate fi manipulată în toate elementele ei: după informaţiile pe care le oferă, după interpretarea pe care o dă informaţiilor, după felul în care este evaluată şi comunicată. Întregul proces este mult mai complicat decât pare. Astfel, o ştire poate fi: 1. ficţională, dacă nu se bazează pe nici o informaţie „reală“; 2. tendenţioasă, dacă forţează interpretarea într-o anumită direcţie; 3. supraevaluată sau subevaluată. Trebuie spus că şi o ştire ficţională (un fonfleu) poate avea o funcţie pozitivă. Presa foloseşte adesea fonfleuri pentru a susţine anumite idei. Nu e deontologic corect, dar se foloseşte pentru că oamenii au nevoie de poveşti (iar redacţia nu dispune de prea multe poveşti reale). În cazul încadrării, cei care se află în disonanţă cognitivă cu o ştire au tendinţa să creadă că ştirea este neadevărată. La fel se întâmplă cu evaluarea, căci fiecare are actualitatea lui, în care o ştire e mai importantă ca alta, iar altele sunt pur şi simplu non-ştiri. Facebook se bazează tocmai pe acest principiu al actualităţii alternative sau subiective. Se înţelege din ce spun eu cât de greu e să stabileşti ce-i aia fake news, mai precis cât de periculos e să laşi pe cineva s-o facă.

Ziarul obiectiv“. M-am gândit să-mi fac un ziar. Un ziar care ar putea duce la faliment toate celelalte ziare. Ziarul ar conţine ştiri şi analize, scrise simultan în conformitate cu trei politici editoriale: „de stânga“ sau pesediste, „de dreapta“ sau „statul de drept“. Practic, fiecare ştire ar fi scrisă din trei perspective. Astfel, site-ul ar urma să aibă trei opţiuni. Dai un clic şi vezi numai ştirile şi analizele “de stânga“ sau „de dreapta“. Dacă eşti „de dreapta“ şi vrei să vezi oameni care gândesc ca tine, intri pe ştirile „de dreapta“. Dacă vrei să-i „critici“ pe nenorociţii „de stânga“, intri pe ştirile şi analizele de stânga şi comentezi. De asemenea, site-ul ar avea trei pagini de Facebook pentru fiecare politică editorială. Să fie pentru toată lumea. Aş dinamiza cele trei pagini, punându-le să se atace una pe cealaltă, în acest fel contribuind şi la dezvoltarea dialogului social. Ce ziceţi? Nu-i aşa că-i o idee excelentă? Practic, n-am mai avea nevoie de celelalte ziare. Cu un clic rezolvi totul. Primul ziar „obiectiv“.

Toxicitatea ştirilor pe surse“. Obsesia jurnaliştilor pentru ştiri în exclusivitate „pe surse“ denotă cel mai adesea cu totul altceva decât o abordare profesionistă. În primul rând, adevărata ştire este ştirea confirmată şi nu, aşa cum cred mulţi jurnalişti necultivaţi, „ştirea pe surse“. O „ştire pe surse“ nu este, propriu-zis, o ştire, căci nu are încă un autor şi nici o referinţă confirmată. Ascunderea sursei are, de altfel, ca scop protejarea acesteia; ea nu este menită să-l prezinte pe jurnalist ca pe un tip cu relaţii şi, deci, cu putere. Dimpotrivă, jurnalistul îşi asumă riscuri el însuşi. Dar, dincolo de nerespectarea obligaţiei de verificare din trei surse, care lasă loc nenumăratelor diversiuni şi acţiuni mascate de PR negativ, majoritatea ştirilor „pe surse“ n-au nicio semnificaţie reală în ansamblul ştirilor, funcţionând mai degrabă ca surse de bruiaj. Cam 90% dintre dosarele publicate în presă (dacă nu mai mult) sunt astfel de „ştiri pe surse“. Ele nu sunt rezultatul unei investigaţii jurnalistice, ci producţia celor care - dintr-un anumit interes -, folosesc presa ca instrument de atac, de şantaj etc. De multe ori, patronii sau directorii interzic chiar investigaţia suplimentară a jurnalistului, cerând ca informaţia să fie publicată potrivit încadrării cerute de furnizorul dosarului. „Ştirea pe surse“ devine astfel modul prin care întotdeauna alţii, şi nu jurnaliştii, construiesc realitatea socială. De aceea, jurnaliştii ar trebui să se gândească mai mult atunci când publică o „ştire pe surse“. S-ar putea ca efectul ei să-i submineze şi nu să le întărească statutul.

Apele tulburi ale site-urilor de ştiri. Site-urile ziarelor româneşti sunt bombastice şi complicate, ticsite de linkuri, de informaţie repetată în alte două-trei locuri din acelaşi site, fără o organizare jurnalistică foarte clară (diferenţa dintre informare şi comentariu), cu titluri tot mai cretine şi mai departe de conţinutul ştirii, cu informaţie multă, dar fără valoare de ştire, cu publicitate din greu, care blochează orice intrare sau o amână. Pe lângă site-urile ziarelor româneşti, site-ul Liberation sau BBC par nişte bloguri amărâte. Ele arată însă mai multă onestitate şi mai multă concentrare şi limpezime a minţii, îţi dau mult mai multă încredere că ceea ce scriu e pe bune.

Mai mult nu e neapărat mai bun. Cum se făcea presă înainte de online şi Facebook? Pe la 10 dimineaţa, ajungeam în redacţie şi citeam ziarele (print). Erau maximum cinci editoriale bune şi maximum cinci, şapte ştiri. Dacă aveam conferinţă de presă pe undeva, plecam repede. Mă reîntorceam cât mai târziu cu nişte note, scrise într-un caiet, din care scoteam, la maşina de scris, o ştire. Dacă nu mergeam pe teren, primeam un comunicat de presă şi-l transformam într-o ştire. Din când în când, sunam câte un politician ca să-i „iau declaraţie“. În timpul zilei, nu citeam ştiri aproape deloc. Aveam un telefon mobil imens, cu o cartelă de vreo 30 de minute, pe care o terminam după jumătate de zi. La ora 17, se închidea ziarul. Nu se făcea ediţia a doua decât dacă demisiona Guvernul. Seara nu mă uitam la televizor, căci nu existau televiziuni de ştiri. Existau doar două emisiuni talk-show, Tucă şi Călinescu, dar nu discutau mereu despre politică. Astăzi, de dimineaţă până noaptea, citesc jdemii de site-uri, Facebook, în timp ce mă uit la TV. Mereu e ceva de scris.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite