Starea de simpatie se exprimă foarte simplu. Întâlnindu-te pe stradă, purtătorul neştiut al simpatiei îţi trimite, pe post de pupic, un zâmbet prietenos. Dacă e cumva îndrăzneţ, ca un pionier sovietic, te opreşte, pentru a-ţi formula câteva din binecunoscutele clişee ale unor astfel de ocazii: Daţi-i (sau, mă rog, dă-i) înainte! Vă iubim (sau, mă rog, Vă iubesc!), Vă mulţumim că existaţi.

Sunt şi situaţii când necunoscutul sau necunoscuta îţi strânge mâna sau chiar te strânge în braţe, cu pupăturile de rigoare, deşi, între noi fie vorba, nu-ţi e nici amic, nici neam, iar, în cazul damelor, nici fostă.

O persoană publică stârneşte în chip automat şi antipatie. Cum se formează această antipatie în hăurile sufleteşti ale unor oameni cu care nu te-ai văzut niciodată în viaţă, cărora nu le-ai vîndut o gâscă, pretinzând că e lebădă, pe care nu i-ai înşelat la poker, iar, în cazul femeilor, cărora nu le-ai făcut un copil şi nu l-ai recunoscut oficial rămâne un mare mister.

Unul dintre  marile mistere ale fiinţei umane, nedezlegate de oamenii simpli, pipăite doar de genii precum Shakespeare, din seria celor care nu pot explica de ce doi inşi care se iubesc divorţează cu scandal ştiut de tot cartierul  şi, de ce-i crapă capul cu toporul fiul întors acasă noaptea târziu tatălui, care doarme liniştit.

Poate că-l enervează, văzut la televizor, ochii tăi căprui, pe care el i-ar fi vrut albaştri. Poate că ar dori să te vadă stând pe scaun doar pe o bucă şi nu pe două, ca pe tot omul tras din maimuţă.

Alchimia în urma căreia un necunoscut te antipatizează doar pentru că exişti pur şi simplu rămâne mai departe pierdută în bezna neştiinţei. Stă în plină lumină, în schimb, un adevăr, descoperit de Caragiale ca valabil pentru autorii anonimelor în scris: în loc să ţi-o spună în faţă, nu neapărat de faţă cu alţii, poate doar pur şi simplu între patru ochi, cel ce te antipatizează sau chiar te urăşte, preferă s-o facă pe furiş, pitit pentru totdeauna în întunericul internetului.

La mahala, dacă ai cutezanţa să te plimbi de unul singur pe stradela noroioasă, rişti să te trezeşti bătut cu bulgări din spatele ostreţelor. Te întorci să vezi cine sunt derbedeii, să le spui vreo două, să-i urechezi chiar. Nu vei vedea pe nimeni.  Fie au rupt-o la fugă, hăhăind prosteşte, fie stau mai departe pitiţi, dar şi apăraţi de gard.

Cam aşa se întîmplă lucrurile şi în cazul înjurăturilor de pe internet. Ai vrea să ştii cine-i autorul, să-i poţi zice una şi, dacă îi afli adresa, să te repezi până la el şi să-i arzi o scatoalcă. Imposibil să ştii cine e, dacă e bărbat sau muiere, dacă e un haidamac în putere sau un babalâc gângăvit. În atare împrejurări, nici nu-i poţi arde o înjurătură pe cinste fără a fi caraghios.

– Curvo! ai fi gata să spui, dacă nu te-ar opri gîndul că te-ai adresa unei perechi de nădragi sau, dacă e proprietară de fustă, unei hodoroage.

Ca şi anonimii lui Caragiale, cei de pe internet suferă de laşitate funciară. Diagnosticul vraciului Caragiale nu acoperă însă întreg fenomenul anonimelor de pe internet. Pe vremea Bibicului, anonomii epistolari erau cu toţii sinceri în gestul lor. Azi, însă, pe internet sunt postate şi înjurăturile echipelor de haidamaci IT ai partidelor.

Mesajele postate sub textele iscălite de anumiţi autori, fixaţi cu mult înainte chiar de a se fi  apucat de scris, sau sub ştiri, reportaje, interviuri, urmăresc scopurile ticăloase ale partidelor. Fie descurajarea unui autor de a scrie, fie micşorarea posibilului impact asupra cititorilor.

Din acest punct de vedere, mesajele de internet sunt asemănătoare scrisorilor oamenilor muncii din presa stalinistă, fabricate şi publicate pentru a justifica o măsură ticăloasă deja luată.

Mult mai important, anonimii de pe internet au un avantaj în plus faţă de cei din epistole. Ce-ţi scria un asemenea ipochimen ştiai doar tu şi el.

De porcăria de pe internet iau cunoştinţă numeroşi alţi cetăţeni. Dezaxatului anonim asta îi dă o satisfacţie de proporţii: cea de a şti că înjurătura lui e publică fără ca, din cauza asta, să i se întâmple lui ceva.