Pacienţii sunt, ca de obicei, prinşi în jocul fără sens al populismului şi al manipulării. Câteva explicaţii despre impactul real al scăderii preţului medicamentelor.

Cum ajung medicamentele la pacientul din România?

Simplificat, calea arată în modul următor: medicul prescrie tratamentul, farmacistul îl eliberează, farmacia este aprovizionată de un distribuitor autorizat de medicamente, iar distribuitorul cumpără medicamentele de la compania farmaceutică reprezentată în România. La rândul său, reprezentanţa din România a companiei farmaceutice comandă medicamentele, în baza unor planuri trimestriale/semestriale/anuale/multianuale, către firma mamă.

Majoritatea medicamentelor se produc în afara României, sunt importate, iar ceea ce trebuie să reţinem este faptul că fiecare ţară are o anumită cotă alocată din producţia globală de medicamente.

De exemplu, dacă în România sunt 1.000 de bolnavi care au nevoie de un tratament pentru cancerul la sân, în anul 2015, compania farmaceutică din România va comanda firmei mamă tratamentul pentru cele 1.000 de femei, plus/minus o mică marjă de siguranţă. Atât şi nimic mai mult.

De ce preţul cel mai mic reprezintă vestea cea mai proastă

În România, preţul medicamentelor eliberate pe bază de prescripţie medicală este stabilit prin decizie guvernamentală, luând ca referinţă cel mai mic preţ din 12 state europene. Consecinţa logică: în majoritatea cazurilor, un medicament se găseşte în România la cel mai mic preţ din Uniunea Europeană.

O veste bună pentru ţara din UE cu cel mai scăzut nivel de trai, nu? De fapt, este o capcană teribilă, dacă avem în vedere legislaţia referitoare la libera circulaţie a bunurilor. Ce se întâmplă? Medicamentele ajung în România, la cel mai mic preţ din UE, după care sunt exportate, de către distribuitori, în alte State Membre, la un preţ mai mare, cu un profit considerabil şi fără niciun efort de marketing şi vânzări.

Procedura este prefect legală, poartă numele de export paralel, iar dimensiunea fenomenului a fost estimată la aproximativ 1.2-1.5 miliarde de euro. Mai bine de jumătate din valoarea totală a pieţei farmaceutice din România! Singura măsură de protecţie, dar cu efect limitat, este interzicerea acestor exporturi paralelele, pentru o durată de maximum 6 luni.

Cu ce se tratează, de fapt, mulţi români?

În rest, românii se tratează de multe ori cu ceea ce rămâne după exportul paralel al medicamentelor, întrucât cota alocată de companii pentru o ţară rămâne constantă, indiferent de destinaţia finală a medicamentelor. Cu alte cuvinte: cu cât se exportă mai multe medicamente din cele care ar trebui să ajungă la pacienţii români, cu atât creşte nevoia de terapii în ţară. Şi se dezvoltă zona neagră, a contrafacerii medicamentelor.

Da, medicamente contrafăcute sunt introduse cu bună ştiinţă în circuitul medical de la noi, pentru a acoperi deficitul de medicamente plecate la export paralel, în condiţiile în care, în România, nu se poate exercita trasabilitatea cutiei şi a medicamentului până la pacient, din cauza haosului administrativ şi a lipsei infrastructurii IT care să permită urmărirea cu precizie milimetrică a drumului medicamentelor.

Comisia Europeană a atras atenţia, în urmă cu 3 ani, asupra fenomenului în creştere al contrafacerii medicamentelor, fiind lansat şi un amplu proiect, sub umbrela Interpol, pentru a lupta eficient cu acest fenomen. Statisticile arată că, în statele în curs de dezvoltare, ponderea medicamentelor contrafăcute în consumul populaţiei ajunge la un halucinant 30%! Aproape unul din 3 medicamente este contrafăcut!

La sfârşitul lunii ianuarie 2015, ca să luăm doar un exemplu, a fost destructurată o reţea de falsificatori de medicamente şi în România. Povestea se ştie, iar acesta este numai începutul. Vom mai afla, din ce în ce mai des, despre pacienţi cu cancer, hepatită sau hemofilie trataţi cu ser fiziologic produs, de ce nu, de IT-iştii din Ţinteşti care au contribuit, via Siveco, şi la crearea SIUI.

Care ar fi soluţia?

Cu cât preţul medicamentelor din România va fi fixat de Guvern la cel mai mic nivel din Europa, cu atât românii vor fi trataţi insuficient sau vor fi expuşi riscului de a lua – din farmacii, nu de pe Net! – medicamente falsificate, în condiţiile controlului precar din sistemul sanitar. Este un efect criminal, ascuns pervers după perdeaua de fum a populistului slogan „am ieftinit medicamentele”.

Dacă tot doreşte să se îngrijească de pacientul român, statul ar avea la îndemână o soluţie mai mult decât simplă: stabilirea unui preţ de referinţă ridicat, peste media UE, care ar duce la scăderea exportului paralel, simultan cu dezvoltarea unui program de achiziţii de medicamente bazat pe negocierea directă cu industria şi pe contracte de tip cost-volum.

Costul final pentru pacientul român (şi pentru sistemul de asigurări din România) ar fi accesibil, poate chiar mai mic decât este acum, dar am avea garanţia că ar fi trataţi toţi cei care au nevoie, cu medicamente sigure.

Pentru asta, însă, este nevoie de decizie politică, de curaj, de un alt tip de management, de o viziune pe termen lung şi, în mod real, de grija pentru cetăţeanul turmentat de atâtea drumuri făcute, la îndemnul autorităţilor, spre centrul sistemului de sănătate.

Articolul a fost publicat şi pe blogul personal, www.mariusgeanta.ro.