Nici cu privire la responsabilitatea lui Daum sau a jucătorilor, după o partidă considerată unanim decepţionantă, mai ales după formidabilul 5-0 cu Armenia, din urmă cu mai puţin de o săptămână. (Nu pot totuşi să nu mă declar scandalizat de articolul lui Alin Buzărin din Gazeta Sporturilor, care nu e altceva decât un urît atac la persoana antrenorului). Nu vreau să mă refer nici măcar la arbitraj, acuzat de unii, apărat de alţii. (În legătură cu asta: televiziunea rusească, aceea care a difuzat meciul în numele Kahstanului, n-a dat nici o reluare a fazelor litigioase; acestea au putut fi văzute doar pe TVR!) Vreau să mă refer la cu totul altceva, şi anume la condiţiile în care s-a jucat şi la politica FIFA şi UEFA de promovare a celui mai popular sport din lume.

Astana, un Chicago second hand

Cu ani în urmă, un arbitru dintr-o ţară care nu avea campionat naţional de fotbal, dar a fost totuşi delegat să arbitreze într-un turneu final, a „falsificat“, printr-o prestaţie neprofesionistă, rezultatul unui meci între două echipe posibile candidate la titlu. Arbitrul a dispărut de pe listele FIFA sau UEFA şi atât. În aceeaşi idee a democratizării planetei fotbalistice, cele două foruri au mărit numărul echipelor participante la turneele finale mondiale sau europene. Nu e, în fond, o idee rea. Chiar dacă planeta fotbalistică prezintă uriaşe inegalităţi valorice şi financiare. Din acest motiv s-a ajuns la o Ligă a Campionilor europeni cu două viteze. Că va fi aplicată ori nu, nu ştiu deocamdată. Decisivă în acest caz a fost problema financiară: să rămână în competiţie doar cluburile care atrag mai mulţi spectatori. S-a dus vremea în care în finala CCE puteau să ajungă echipe ca Steaua Bucureşti sau Steaua Roşie Belgrad. Astăzi reţeta o fac exclusiv Real Madrid, Barcelona, Bayern sau alte cluburi uriaşe. Dar chestiunea financiară, pe cale a transforma o competiţie sportivă într-un buissnes, n-ar trebui totuşi să fie singura care contează.

Am văzut la TVR cum arată Astana în 2016. Ca un Chicago second hand. Un Chicago însă în care media venitului pe cap de locuitor este de 200 (două sute!) de dolari pe an. Şi atunci de ce ne-am mira că funcţionarii hotelului de 5 stele care i-a găzduit pe jucătorii noştri s-au bucurat de 100-300 de euro furaţi din valizele oaspeţilor lor? Fără să se fi ajuns la o anchetă a oficialităţii. Un comentator spunea că sume atât de mici nu contează pentru jucătorii noştri. Ce prostie! Nu sumele contează, ci principiul.

Să intrăm pe teren. Iarbă sintetică şi plină de cheliuţe. Nicăieri în lume nu se mai joacă pe un astfel de teren. Cum de l-or fi omologat FIFA şi UEFA? Jucătorii din Kazahstan nu joacă de fapt fotbal, ci un sport necunoscut în ţările civilizate, un sport care îşi probează eficacitatea prin numărul de dinţi scoşi adversarului. Cum e posibil ca, la sfârşit, un jucător român să fi făcut ruptură a muşchilor inghinali, iar altul fractură de piramidă nazală, fără ca arbitrul să observe şi să ia măsuri? Şi fără ca raportul oficial pentru FIFA al lui Tibi Selymesi, român de-al nostru, să consemneze faptul?

Fairplay, o noţiune desuetă

Cum să le ceri, în aceste condiţii, fotbaliştilor noştri să fi jucat bine? Sau să-l scoţi răspunzător pe Daum că n-a adoptat o tactică corectă? Sper ca Burleanu de la FRF să depună o plângere la FIFA. Consultându-se, eventual cu Federaţia Poloneză, care a trecut prin aceleaşi furci caudine la Astana. Sau, pur şi simplu, aşezând pe două coloane rezultatele Kazahstanului acasă şi, respectiv, în deplasare şi trăgând concluziile care se impun.   

Nu aşa se încurajează răspândirea sportului în întreaga lume. Şi nu de o problemă de bani e, în definitiv, vorba: ci de transformarea unei competiţii sportive într-o bătălie pe viaţă şi pe moarte. Fairplay? O noţiune desuetă într-o lume în care legea o fac agresivitatea şi lipsa de scrupule. Un pic de demnitate, Răzvan Burleanu, dacă nu de competenţă!

Postscriptum. Promit să mă ocup într-un articol viitor de ceea ce aş numi interese transpartinice. Deocamdată, câteva întrebări actuale. PSD şi PNL votează împreună raportul care modifică HG privind plagiatele. Cele 90 din voturi pentru provin din toate partidele. A doua zi, PNL solicită CCR să invalideze legea. Legea referitoare la votul în diasporă este emasculată de coaliţia PSD-PNL. Nu are rost să fac o listă exhaustivă. Toată lumea ştie despre ce e vorba. Unii comentatori presupun că o nouă USL este pe cale să se realcătuiască. Nu cred că aşa ceva e posibil. Nici probabil. Am o cu totul altă explicaţie în legătură cu ce se întâmplă în realitatea noastră politică din ultimele luni. Pe scurt, eu cred că interesul poartă fesul, cum zice un proverb românesc de origine turcească, interesul personal, adică, travestit în interes politic. De la o vreme, acest interes purtător de fes a devenit transpartinic, în sensul că nu mai are nici cea mai mică legătură cu politica de partid. În hora intereselor de acest fel sunt angajaţi numeroşi membri din toate partidele sau independenţi care au învăţat pasul potrivit cu  muzica. Cum să penalizezi în Senat sau în Cameră universităţi particulare care încalcă normele academice, când trei sferturi dintre parlamentari sunt produsul încălcării lor? Ecaterina Andronescu a pierdut, ministru al Educaţiei fiind, toate procesele intentate unor asemenea universităţi. Cum să nu blochezi o HG referitoare la plagiate, când atâţia miniştri şi parlamentari au beneficiat de laxismul autorităţilor academice şi de amestecul politicului în acordarea titlului de doctor? Autodenunţul lui Sebastian Ghiţă merită un paragraf în Guinness Book. Ca şi deliranta lui idee că ne aflăm cu toţii în slujba serviciilor de informaţii străine. „Daţi-mi voie să aduc acuzaţii fără acoperire“, a spus el într-o emisiune TV. Cine îţi interzice, drăguţă, să faci ce vrea muşchii tăi?