Epilogul fenomenului Rapid: meciul văzut din ghenă

Numele meu este Cristian Delcea. Am 28 de ani, sunt reporter la ziarul „Adevărul“. Sunt suporter al echipei de fotbal Rapid. Joi, 30 mai, am văzut ultimul meci al Rapidului în Liga I. L-am văzut dintr-o ghenă de gunoi, la etajul nouă al unui bloc cu vedere spre stadion. Aşa a fost să fie.

Rapid – Ceahlăul s-a jucat aseară (n.r. – joi, 30 mai) fără spectatori. După incidentele de la meciul cu Steaua, Rapidul a pierdut dreptul de a mai disputa meciurile de acasă cu suporteri în tribune. Ziarul „Adevărul“ a pierdut dreptul de a avea reporteri acreditaţi la masa presei din Giuleşti, din cauza unor articole care au deranjat. Aşa se face că nu am putut vedea ultimul meci al Rapidului nici ca suporter, nici ca ziarist.  

L-am văzut dintr-o ghenă de gunoi, într-un bloc de pe Calea Giuleşti. Am intrat fraudulos în bloc. Românii nu sunt ospitalieri, să ştiţi! Nu te primesc în spaţiul lor, ba te şi somează să dispari: „Chem Poliţia, dom’ne!“.
Ghena de la etajul nouă îţi oferă o imagine trunchiată: vezi o jumătate de teren. Auzi zgomotul gunoiului pe tubul metalic. Auzi cum urcă şi coboară liftul, simţi miros de ceapă călită venind pe sub uşi, auzi adesea câte o sirenă de tren. Nu se cheamă că eşti la meci. Eşti într-o ghenă. Te păcăleşti singur că trăieşti un moment important – ultimul meci al Rapidului... Te minţi că ceva istoric se întâmplă. Dar, nu. Eşti într-o ghenă şi auzi cum îşi bate unul nevasta, la un apartament alături. Peste drum, la Maternitatea Giuleşti, se nasc copii. La rigoare, astea sunt de fapt momentele istorice.

Am fost trei. Eu, un tânăr pe nume Dinu, şi nea Gigi – un rapidist vechi. Aveau la ei tobe şi vuvuzele. Ca în filmul „Nunta mută“, le-au scos din sacoşe şi mi le-au arătat. Dinu se făcea că bate în tobe, nea Gigi îşi umfla obrajii de parcă ar fi suflat în goarnă. Dar nu s-a auzit nici musca. Până şi de vorbit, vorbeam în şoaptă, să nu-l deranjăm pe moşul de la garsoniera de alături, care lăsase geamul de la bucătărie deschis. Ce nefericit final pentru această galerie: ultimii trei suporteri vorbind în şoaptă la meci.

Nea Gigi spunea în şoaptă amintiri din copilărie. „Sala Giuleşti nu era aici. Era doar un depozit de lemne. Intram în stadion prin spărturile din gard să văd antrenamentul şi mă lua la goană nea Tinel.“ Nea Tinel e fostul antrenor al Rapidului – Valentin Stănescu. Iar Valentin Stănescu e acum stadionul la care privim noi din înaltul ghenei.

MI-E FOARTE DOR DE EI

Sunt Cristian Delcea şi sunt rapidist. Tata transformase o agendă „ICSIM 1986“ în carneţel pe care trecea ordonat etapele şi scorurile înregistrate. Rapid era cu majuscule. Dacă îmi amintesc asta înseamnă că învăţasem să citesc. Înseamnă că eram în clasa I. La şcoală am scris în oracol, la întrebarea „Cu ce echipă ţineţi?“: Rapid.

Am fost mereu singur. Copiii născuţi ]n Bucureşti la începutul anilor ’80 au crescut cu Steaua cea mare a lui Valentin Ceauşescu. Puţini au eşuat către Dinamo. Şi mai puţini către Rapid.

Primul meci de care îmi amintesc bine e Rapid – Petrolul, o finală de Cupă de la mijlocul anilor ’90. Îl văd în gând pe Frunză ratând penalty-ul ăla, îl aud pe Jean Vlădoiu declarând după meci: „Fiecare să-şi ia caseta şi să vadă cum a jucat“.

Primul meci pe Giuleşti l-am văzut târziu. Aveam deja 13 ani. Era greu să ajungi din Mihai Bravu la Gara de Nord, trei sferturi de oră de mers cu autobuzul 133, şi apoi tramvaiul 44. Primul meci a fost un Rapid – Dinamo 1-4, în 1998. Când Cornel Dinu a fluturat prosopul spre oficială, semn către Copos că Rapidul, cu Lucescul lui cu tot, e la podea şi are nevoie de ambulanţă. Am plâns atunci, în drum spre casă, în autobuzul 133.  

Mă uit acum pe YouTube la imaginile din timpul acelui Rapid – Dinamo. Cum trec anii! De la high-definition-ul de azi la imaginea vălurită a casetelor VHS. Pe marginea terenului, reclame la Gelsor (da, marea ţeapă a lui Vântu, Gelsor, dar cine-avea habar?). Tricourile prea largi ale fotbaliştilor, vremurile în care sportivii încă aveau păr pe picioare şi păreau nişte oameni normali, nu roboţi din carne. Niciunul nu avea freza aranjată cu spumă. Erau cum i-a lăsat Dumnezeu.

Îmi amintesc de Ovidiu Maier. Avea mustaţă. Avea mustaţă nu pentru că făcuse vreun pariu cu cineva. Era, pur şi simplu, un foarte bun fotbalist gras şi cu mustaţă. Ovidiu Maier. Uneori îmi e foarte dor de el. Îmi e dor de ei, toţi.

WC-URILE DIN GIULEŞTI

Rapidul împlineşte în câteva săptămâni 90 de ani. Ce tristă poveste cu licenţa asta! Rapidul, un bătrân prins în tramvai fără bilet şi azvârlit în stradă, din mers.

„Rapidul în B! Ce vremuri grele trăim!“, şopteşte tânărul rapidist Dinu, cel cu care m-am împrietenit în ghena de gunoi. „Trăiţi voi – a răspuns liniştit nea Gigi – eu le-am mai trăit pe astea.“

Are dreptate. Am fost un privilegiat. Din cei 90 de ani ai Rapidului, i-am trăit pe cei mai buni. Două campionate câştigate şi primăvara aia europeană din 2006, care parcă nu se mai termina. Noaptea de vară de pe scările teatrului Giuleşti când s-a cântat „După 23 de ani, Cupa e iar la ţigani“.

Armatele de fotbalişti străini care au îmbrăcat echipamentul nostru vişiniu: De la Bisconti, care aud că e la puşcărie pentru evaziune fiscală, la englezul Mark Burke şi ciudaţii Makinwa şi Muzinga pe care numai Mircea Rednic ştie de unde i-a adus. Ne-am entuziasmat ca proştii la nişte nume care acum îmi par foarte ciudate, dar atunci credeam că sunt salvatorii Rapidului: Tamandare, Pitbull, Casio, Urko Pardo, Luciano Vella, oameni care, probabil, au şi uitat că au jucat la echipa asta, atât de neînsemnată a fost trecerea lor.

Am trăit ani buni. Am trecut de la gradene de lemn la stâlpi de nocturnă. Tribună oficială cu scaune de piele, milioanele de euro au zburat ca fuioarele veştede prin ceaţă. Fathi Taher la braţul Florianei Jucan – noul talisman al Rapidului („când vin cu Floriana, mereu cîjtigă echipa“). De unde până mai ieri intram printre sârmele deşirate din garduri, am ajuns să ne scanăm biletul de meci în faţa turnicheţilor. Un singur lucru a dăinuit:

Octombrie 2005. „Harfa“ pe care colegul Octavian Cojocaru nu se mai satură s-o evoce: Bobby
Robson vine în România la invitaţia „Gazetei Sporturilor“. Bobby Robson merge la toaleta stadionului Giuleşti, la finalul unui meci Rapid – Steaua. WC-urile în Giuleşti: un zid de faianţă cu o scurgere în podea. Sute de bărbaţi aliniaţi la zid, pentru a se uşura. Legendarul Robson, bătrân – avea 72 de ani – aştepta să se facă un loc şi pentru el. În şipotul toaletei publice s-a auzit atunci o voce aspră de suporter giuleştean: „Daţi-vă, bă, să se pişe domnu’ Robson!“.

Rapid e, până la urmă şi în resemnarea cu care ştii să pierzi mereu. Rapid e viaţa… da… viaţa, cu bucuriile ei de-o clipă, cu necazurile ei de-o viaţă. Ioan Chirilă fragment din „Glasul roţilor de tren“

Ce face fotbalul din oameni

A, era să uit. Da, Rapid – Ceahlăul s-a terminat joia trecută 2-0 – cel mai periculos scor. La finalul meciului, Dinu – tânărul rapidist – a suflat o dată, tare, cu goarna, de a răsunat toată ghena şi tot Giuleştiul împreună cu ea. Nea Gigi a fugit la lift, de ruşine să nu-l beştelească locatarii. Am fugit şi noi după el, iar când ascensorul începea să se urnească am auzi câteva uşi deschizându-se nervos. „...r-aţi ai dracu cu meciul vostru!“ Gata, nu mai suntem peste tot acasă.

Ultimul meci adevărat pe care l-am văzut pe Giuleşti a fost Rapid – CFR Cluj, la finalul verii trecute. Am văzut multe jocuri mizerabile în Giuleşti, dar acea primă-repriză le-a întrecut pe toate. Pauza a venit cu 0-2 pe tabelă şi un rapidist eliminat. Iar galeria a tăcut pentru prima dată de când ştiu eu stadionul ăsta. Băieţii din galerie s-au aşezat pe scaune şi se lăsase o linişte înfricoşătoare pentru o arenă de fotbal. Dar, după pauză, Rapidul a întors scorul. A fost 3-2 şi Giuleştiul trepida şi nouă ne săreau inimile din noi de bucurie. Nu îmi plac oamenii, evit cât pot străinii, evit să merg cu transportul în comun. Dar atunci am simţit pentru prima şi ultima dată nevoia de a strânge pe cineva în braţe, oricine ar fi fost. Era un gras lângă mine şi l-am cuprins, urlând ca un descreierat. Grasul m-a săltat niţel în sus, strigând şi el: „Coae, nu se poate aşa ceva. Ăştia sunt nebuni!“. Nu-mi plac oamenii, dar dacă fotbalul a dat naştere unei asemenea scene, înseamnă că e ceva cu jocul ăsta prostesc. E ceva. Trebuie să fie.                        

DEVELOPAREA POZELOR

Gheorghe Scurtu e cu 10 ani mai tânăr decât Rapidul. Are, deci, 80 de ani. În apartamentul lui din cartierul Brâncoveanu şi-a construit ceea ce rapidiştii numesc „Muzeul Rapidului“. Cum să faci muzeu într-un apartament cu două camere? Uite că se poate. Am fost acolo şi depun mărturie. E muzeu în toată regula în dormitorul domnului Scurtu.

Dacă-l veţi suna vreodată la telefonul fix, veţi auzi de la capătul celălalt al firului: „Alo, da. Aici, Muzeul Rapid. Cine sunteţi?“.  L-am sunat azi-dimineaţă să-mi povestească meciul cu Ceahlăul pe îndelete. El a putut intra pe stadion pentru că e membru în Clubul Aristocratic Rapid. Mi-a povestit cum s-au marcat golurile, mi-a spus că portarul Drăghia a fost nemaipomenit, „nu i-a lăsat pe ăia deloc...“, „ce să mai, a fost extraordinar!“.

Domnului Scurtu îi e teamă că se duce naibii totul de râpă, că n-o să luăm licenţa nici pentru Divizia B. Şi ce facem, domnu’ Scurtu, îl întreb? „Ce facem? Nu ştiu ce facem – răspunde. Eu o să cobor un pic, acuma, că am făcut nişte poze, aseară, la meci. Vreau să le developez.“

Ştiţi care e cea mai mare grijă a unui om care şi-a călăuzit toată viaţă după fotbal? Să nu moară în timpul campionatului. Să se prăpădească vara, dacă se poate, în iunie sau iulie, când e vacanţa dintre sezoane.
Şi Mincea geamgiul a murit în timpul campionatului şi sigur i-a părut rău. Mincea iubea porumbeii, iar rapidiştii spun că geamgiul se preface în porumbel şi zboară pe deasupra Giuleştiului la meciuri. Aseară ştiu sigur că am văzut un stol de porumbei zburând pe deasupra stadionului: