În ultima perioadă am făcut multe drumuri prin satele româneşti din Muntenia, Transilvania, Moldova (RO), Bucovina, Ucraina şi Republica Moldova. Încerc să nu mă mai opresc prin oraşele importante din zonă pentru că ele de multe ori îţi constuiesc o falsă percepţie a realităţii. E una să te plimbi prin centrul Bucureştiului, Clujului, Iaşului, Chişinaului sau Cernăuţului şi cu totul altceva e să stai o perioadă în satele din zonă sau în zonele periferice ale acestor oraşe. E foarte important să încercăm să luăm pulsul satelor noastre chiar dacă ele diferă de la o zonă la alta pentru că ne place sau nu ne place, sîntem o zonă (ţară) preponderant rurală chiar dacă statisticile ne arată că urbanul este în jur de 50%. Ce se întîmplă acolo este în continuare cel mai important indicator al realităţii sociale, economice şi politice în care se află ţara şi întreaga regiune şi despre care nu ştim aproape nimic. Din păcate însă ruptura dintre aşa-zisele elite (politice, economice şi cuturale) şi populaţia acestei zone este atît de mare, încît hăul căscat între ele pare de netrecut.

Cu ce probleme se confruntă satul din regiunea noastră? În mare le ştim, însă avem prea puţine date ca să putem face o analiză serioasă. Din ce cauză se întîmplă ceea ce se întîmplă? Iată o întrebare fundamentală la care va trebui să răspunem.

Sînt însă cîteva lucruri care sar în ochi. Peste tot aceleaşi probleme structurale: depopulare, lipsă de locuri de muncă, migraţie masivă, copii rămaşi fără familii, familii fărîmiţate din cauza migraţiei în căutarea unui loc de muncă, pămînuturi lăsate pîrloagă din lipsă de forţă de muncă, infrastructură şi tehnică, probleme imense cu accesul la piaţa de desfacere a produselor, dispariţia sau degradarea şcolilor şi a dispensarelor sanitare, degradarea infrastructurii din perioada comunistă, sărăcie lucie etc.

În satele noastre s-a pierdut lucrul cel mai important: speranţa. Nu mai există speranţă, ci doar moarte.

Satul (e valabil cam pentru toată regiunea estică) nu s-a mai întîlnit cu o situaţie atît de gravă din perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Eu tind să cred că acum situaţia este şi mai gravă. De ce? Esenţa problemei cu care se confruntă satul nostru nu ţine atît de mult de sărăcie şi disperarea în care s-a ajuns. Satele noastre au cunoscut multe perioade foarte dificile şi tragice. Problema majoră, însă, este legată de lipsa unui orizont de sens pe care nimeni nu il mai oferă. Oamenii se uită în gol şi nu văd nimic pentru că viaţa lor nu mai costă nimic, munca lor nu mai face doi bani în noul context economic, social şi politic. Ei au înţeles că au fost trădaţi şi aruncaţi la coşul de gunoi al istoriei şi nimeni nu mai are nevoie de ei. Pentru ei nu mai există un proiect, pentru ei nu mai există viitor. În satele noastre s-a pierdut lucrul cel mai important: speranţa. Nu mai există speranţă, ci doar moarte. În următoarea perioadă voi scrie cîteva texte legate de observaţiile mele din satele pe care le-am vizitat.

Prima poveste nu-mi aprţine. Am primit-o de la un bun amic, dar a carei temă îmi este cunoscută pentru că am discutat cu mulţi tărani această problemă. În satele noastre (şi nu mă refert la cele de munte) au reapărut lupii, animale care de mult nu mai existau. Ce spune acest lucru? Spune multe lucruri despre decăderea satelor, despre prelucarea sau mai degrabă neprelucrarea pămînturilor care sînt lăsate pîrloagă, despre regresul teribil care are loc acolo în ultimii 20 de ani. Cînd oamenii se împuţinează, cînd comunitatea şi infrastructura se degradează, cînd relaţiile elementare sociale, de muncă şi de producţie nu mai funcţionează atunci vin lupii şi se instalează al tip de soicietate. Ce fel de societate, de comunitate mai avem în satele noastre? Asta-i întrebarea. Să citim povestea lui Vitalie Sprinceană. Vom reveni cu altele pentru a încerca să înţelegem ce se întîmplă acolo.

Lupii ca politică socială - de Vitalie Sprînceană

Au reapărut, în unele zone ale Republicii Moldova, lupii - animalele alea mitice ce supravieţuiseră pe teritoriul ţării doar în poveşti şi amintiri ale bunicilor. Acum iar fac parte din cotidian. Inclusiv în zona din jurul satului meu natal, Coropceni, raionul Teleneşti. Adică Leuşeni, Văsieni, Suhuluceni şi Ghermăneşti. În noaptea dinspre joi spre vineri lupii au încolţit un viţel al unei familii sărmane, ce-l creştea pentru a-l vinde (una din cele mai răspândite forme de supravieţuire şi de dobândire a lichidităţilor în satele Moldovei). 180 kg de carne şi oase vii (alte două zile înainte de joi, au venit câţiva negustori să-l cumpere, cu ocazia asta l-au şi cântărit, dar familia a spus că nu-l vinde încă – e prea mic şi ar trebui să mai crească puţin).

Bietul animal a fost sfâşiat pe toloaca de lângă sat: alături erau şi alţi viţei dar aceştia au rupt pripoanele şi au fugit în sat. Ăsta nu a reuşit să se smulgă din lanţ – stăpânul său îl legase gospodăreşte. (Ironia lucrurilor făcute bine care au deznodământ tragic). Dimineaţa, din speranţa celor câteva mii de lei, n-a rămas decât un morman de ciolane, piele şi maţe… Anterior lupii au mai păpat alţi câţiva viţei, mânji, nişte oi şi capre ce păşteau, conform unei practici vechi, pe câmpurile din jurul satelor.

Nu-i vorbă, sunt destui vânători în satele vecine – stufărişul de pe iazul dintre Coropceni şi Teleneşti ”găzduieşte” aproape în fiecare zi amatori de raţe sălbatice, lişiţe, găinuşe de apă – dar lupul e o specie protejată. Şi nu se cuvine să tragi cu glonţul în el… Între timp, oamenii din sat au început să-şi vândă vacile pe un cap (expresie locală ce înseamnă cu duiumul). Cireada s-a micşorat în ultimii ani de la 160 vite la 38. Au mai îmbătrânit sătenii, copiii au mai crescut şi nevoia de lactate s-a redus (numărul naşterilor e atât de mic încât cererea de lapte şi brânzeturi e acoperită deja de cele câteva magazine-baruri din sat).

Costul întreţinerii unei vaci a crescut enorm. Primul preţ e cel al cirezii. El se măsoară în zile - muncă - fiecare familie paşte cireada câte o zi pentru fiecare vită pe care o trimite la cireadă. Cu 160 de capete în cireadă, faci o zi - muncă la fiecare 160 zile scurse (1 data la 5 luni şu jumătate). Cu 38 vite în cireadă, faci ziua - muncă lunar. Sau plăteşti pe cineva să o facă în locul tău. Câteva sute de lei. Bani din care cumperi o cantitate impunătoare de lapte şi brânzeturi la bar. Alt preţ e cel al viţeilor şi viţelelor ce sunt crescute pentru a fi vândute. Atunci când le poţi lăsa să pască liniştite pe toloaca de lângă sat e o socoteală. Dacă însă lupul dă buzna şi ţi-o mănâncă pe toloacă socoteala e alta: un membru al familiei ar trebui să fie veşnic alături de vită. Ceea ce l-ar scoate din circuitul muncii de familie. Mă rog, vaca poate fi ţinută şi acasă dar în acest caz un membru al familiei ar trebui să aibă grijă de hrana ei.

… Aşa încât lupul (şi mai ales frica de el) ajunge să joace un rol important pe piaţa de bovine din Moldova şi pe  cea a produselor alimentare. Şi mai e, pentru unele familii sărmane, nenorocirea „naturală” ce dublează nenorocirea socială a sărăciei.