Recunosc că nu ascult manele, nu mă dau în vânt după această formă de subcultură, dacă aud manele date cu sonorul la maxim în vreo maşină, chiar fără să văd marca, în mintea mea am etichetat proprietarul şi îi fac un profil frugal: probabil cu studii puţine (până în 12 clase), absolvent de liceu cu promovaţi puţini la BAC, uşor agresiv în trafic, deci şi în viaţa de zi cu zi, ar sări la bătaie după o bere, consumator de bunuri culinare grosiere (mici şi ceafă, pe scurt), venit poate mărişor, dar aproape sigur din surse dubioase, tatuat. Într-un cuvânt un om pe care nu l-aş dori în anturajul meu.

Aşa, ce spune acest lucru despre mine? Că discriminez? Da, cu siguranţă. Cu toţii o facem atunci când efectuăm alegeri. A discrimina înseamnă a distinge sau a diferenţia. Discriminăm situaţii, evenimente, obiecte, oameni. Alegem ceva sau pe cineva în detrimentul sau favoarea altcuiva. E firesc să discriminăm şi în cazul oamenilor. Mă asociez cu cineva cu care sunt compatibil din punct de vedere al valorilor, ideilor, principiilor de viaţă, gusturilor, etc.

Duminică a murit un om. O chema Denisa şi probabil nu m-aş fi asociat cu ea dacă ar fi trăit şi drumurile noastre s-ar fi intersectat. Nu aş fi mers cu ea la film, la cafea, la shopping, la salonul de manichiură sau la petreceri. Poate era o persoană extraordinară, dar cel mai probabil nu ne-am fi împrietenit. Nu i-am ascultat şi nu îi voi asculta muzica, nici măcar post mortem. Dar acest lucru nu înseamnă că eu, ca om, nu încerc o umbră de tristeţe la auzul morţii cuiva. În special, al cuiva tânăr şi care a suferit.

Am simţit tristeţe şi când Ştefan Biciu şi Natalia Pistruescu s-au înecat în Jiu, în timp ce alţii îi filmau sau râdeau. Ştiu că numele lor nu vă spun nimic, după cum nu ne mai spun nimic ştirile despre atentatele cu zeci de morţi din Bagdad, Beirut sau Afganistan. Dar cât de duplicitari suntem când ne punem toţi steguleţe de doliu pe Facebook când sunt împuşcaţi nişte ziarişti din Europa? Ştiaţi că pe 12 noiembrie 2015 au fost atentate cu bombe în Beirut şi au murit 43 de oameni şi alţi 240 au fost răniţi? Nu, pentru că în aceeaşi zi erau atentate la Paris şi ce mai înseamnă viaţa „unor arabi“ pe lângă cea a unor francezi?

Oare viaţa unor francezi e mai valoroasă decât viaţa unor mame cu copii din Liban? Oare viaţa unui profesor e mai valoroasă decât viaţa unei cântăreţe de manele? Ce înseamnă „valoros“? Cineva îmi povestea că, din punct de vedere al eficienţei economice, viaţa unui doctor care câştigă 2.000 de lei este mai puţin valoroasă decât cea a unui producător de reality show-uri, care face 10.000 de lei lunar. Deşi într-o gardă de 33 de ore, doctorul, care abia face un sfert din venitul producătorului, salvează inclusiv vieţile celor care fac bani cu lopata.

Dacă „valoarea“ vieţii însă e dată de rasă şi studii, atunci propun să salvăm numai profesorii, doctorii, inginerii, arhitecţii şi să îi lăsăm să moară pe ceilalţi: manelişti, gunoieri, cei care curăţă toaletele publice, ştiţi voi, cei care alcătuiesc România profundă şi a căror viaţă pare să nu valoreze nimic din punctul de vedere al unor cititori. Oh, dar asta ar însemna eugenie, nu?

Dacă ar fi aşa, atunci atât eu, cât şi colegii mei psihologi sau doctorii îşi rezervă dreptul de a-i trata numai pe cei care aduc o valoare intelectuală. Însă nu facem acest lucru, pentru că noi, cei care lucrăm cu suferinţă, ştim că în faţa ei ne frângem fără discriminare. Că un om cu doctorat suferă la fel de mult ca unul care cântă manele şi că în primul rând, toţi avem dreptul la sănătate şi o viaţă mai bună, iar viaţa ta, comentatorule, care consideri că România e mai bună dacă mor maneliştii, nu e mai valoroasă decât a Denisei. Suferinţa umană nu are culoare politică, nu are rasă, nu are studii sau doctorate, nu vine pe ritm de vals sau muzică clasică. Suferinţa umană ne egalizează şi în faţa ei suntem toţi la fel: mici şi nesemnificativi, dar mai ales neputincioşi.

În fond, duminică, a murit o fată tânără: manelistă sau nu, minoritară sau nu (am citit multe comentarii pline de ură care nu aveau legătură cu evenimentul în sine, dar care nu mă miră), a murit un om suferind, iar durerea rudelor ei este la fel de autentică precum durerea mamelor de profesori, intelectuali fini, ascultători de Bach şi gurmanzi rafinaţi.

Da, duminică a murit un om. O chema Denisa şi avea 27 de ani.