Romi, femei, homosexuali - Cât este de bună discriminarea pozitivă?

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Copiii romi îşi flutură ghiozdanele-n vânt şi se întorc veseli de la şcoală; Foto: Adevărul; Eduard Enea
Copiii romi îşi flutură ghiozdanele-n vânt şi se întorc veseli de la şcoală; Foto: Adevărul; Eduard Enea

Romii, femeile, homosexualii, persoanele cu handicap şi cele infectate cu HIV/SIDA – toţi reprezintă grupuri defavorizate în România, care resimt acut problemele discriminării. Măsurile speciale de ajutor, adunate sub umbrela discriminării pozitive, sunt implementate de stat, de organizaţiile mondiale, dar şi de ONG-uri şi sunt menite să vindece rănile, deschise de zeci de ani, să se respecte egalitatea de drepturi a tuturor cetăţenilor.

Mihaela Lavinia Mihai are 26 de ani, s-a născut în Strehaia şi este poliţist de frontieră. Mihaela este de etnie romă şi, deşi este la vârsta la care abia se avântă cu adevărat în viaţă, spune că nu i-a fost uşor nici până acum: încă din liceu a îndurat tachinările dirigintei, a trebuit să muncească mai mult pentru a arăta că-şi merită locul în cel mai bun liceu din judeţ. Fata s-a ambiţionat şi, când a venit vremea admiterii la Şcoala de Pregătire a Agenţilor Poliţiei de Frontieră „Avram Iancu“, a reuşit – pe propriile forţe: „Nu am profitat, nu am vrut să intru pe locurile de romi. Am vrut să-mi demonstrez mie că pot mai mult şi nu am vrut să-mi reproşeze nimeni că am intrat pe locurile de romi, că am fost privilegiată“, a declarat Mihaela Mihai pentru reporterii „Weekend Adevărul“, în septembrie 2016.

În satul Ocolna (comuna Amărăştii de Jos, judeţul Dolj), numai patru oameni au reuşit să ia examenul de Bacalaureat. Hagi Stoican este unul dintre ei. Are 30 de ani şi un rol important în comunitatea romă în care trăieşte: este coordonatorul modulului sanitar din sat, înfiinţat prin proiectul zefiR. Scopul proiectului, finanţat printr-un parteneriat al unor ONG-uri roma şi non-roma, este să ajute comunităţile defavorizate să identifice şi să rezolve problemele. În Ocolna, sătenii au cerut un centru unde să-şi rezolve micile probleme medicale – să trateze o răceală, să li se ia tensiunea, tot felul de chestiuni mărunte. Hagi a venit voluntar în ajutorul concetăţenilor săi, a învăţat să lucreze cu mediatorul sanitar şi cu asistentul medical „venit de la oraş“ şi vorbeşte mândru despre munca sa: „De când există centrul,s-au rezolvat foarte multe cazuri. De exemplu, într-o zi, a venit un băieţel de vreo 3-4 anişori care a luat un bob de strugure necopt şi l-a pus în nas. Până să vină ambulanţa, colegul meu, care e asistent medical, l-a luat cu frumuşelul, l-a aşezat pe scaun şi, cu o pensetă sterilizată, i-a scos bobul din nas“, a declarat Hagi Stoican pentru „Weekend Adevărul“, într-un material amplu despre cele mai sărace sate din sudul României, realizat în august 2016.

Ajutor la firul ierbii

Acestea sunt două poveşti de succes despre doi tineri romi care au învins toate prejudecăţile – probabil, au înfrânt chiar ursitoarele. Fiecare, în felul lui. Mihaela şi-a luat destinul în propriile mâini şi a refuzat ajutorul de la stat, Hagi s-a aliat ONG-urilor care au putut ajuta, concret, la faţa locului, comunitatea în care trăieşte. Totuşi, ambele poveşti sunt despre discriminare pozitivă, adică despre acea mână întinsă către cei defavorizaţi.

79% din români nu au auzit despre „discriminarea pozitivă“, conform unui raport al Consiliului Naţional pentru Combatarea Discriminării (CNCD), realizat în 2012. Dar probabil că terminologia nu este o problemă, având în vedere că politicile de „discriminare pozitivă“ au fost numite fie „măsuri speciale“, fie „tratament preferenţial“ sau, mai recent şi larg acceptat, „acţiuni afirmative“. Toate se traduc în practică prin măsuri menite să elimine sau să prevină discriminarea şi să compenseze dezavantajele comportamentului discriminatoriu. Mai simplu, reprezintă un răspuns la actele de discriminare, cu scopul de a ajuta şi de a integra comunităţile vizate. Sunt acţiuni de care este nevoie, în condiţiile în care 51% din români consideră, în mare şi foarte mare măsură, că discriminarea e o problemă actuală, iar 74% sunt de părere că lucrurile merg într-o direcţie greşită în România, conform aceluiaşi raport al CNCD. În acest context, şi având în vedere că majoritatea românilor nu a auzit de „discriminarea pozitivă“, 39% au declarat că sunt de acord în mică şi foarte mică măsură cu acţiunile afirmative, în timp ce numai 36% au răspuns că sunt de acord în mare şi foarte mare măsură.

Spectrul acestor acţiuni, chiar concentrate pe comunităţile rome din România, este tot atât de larg, pe cât de multe sunt problemele specifice pe care le tratează: sărăcia, calificarea în muncă şi accesul pe piaţa muncii, abandonul şcolar, accesul la sistemul de sănătate publică etc. Practic, sunt toate probleme de integrare a unei comunităţi care a fost ţinută, istoric, la periferie, după cum arată şi statisticile CNCD: aproape jumătate dintre români – mai precis, 43% – are o părere proastă şi foarte proastă despre romi. Ce e de făcut? Cum se poate îmbunătăţi condiţia lor? Şi cine îşi asumă ridicarea unui grup vulnerabil, care constă în 3,3% din populaţia ţării, conform ultimului recensământ?

Program de ţară pentru cei neajutoraţi

Implicarea statului în rezolvarea problemelor grupurilor vulnerabile este firească şi, totodată, impusă de normele Uniunii Europene. De pildă, a fost adoptată „Strategia Guvernului României de incluziune a cetăţenilor români aparţinând minorităţii rome 2014-2020“, prin care se doreşte asigurarea incluziunii socio-economice a romilor prin intermediul unor politici publice în domeniul educaţiei, ocupării forţei de muncă, sănătăţii, locuirii, culturii şi infrastructurii sociale. Programul face parte din cadrul larg european, având în vedere că România şi-a asumat ţintele Strategiei Europa 2020, lansată de UE în 2010, iar unul dintre obiective vizează reducerea numărului cetăţenilor aflaţi în risc de sărăcie şi incluziune socială cu aproape 600.000 de persoane. În gestionarea acestor programe şi politici se implică atât Agenţia Naţională pentru Romi, o structură guvernamentală de reprezentare a romilor în plan naţional, cât şi alte organisme, precum Centrul Naţional pentru Cultura Romilor, o instituţie publică aflată în subordinea Ministerului Culturii.

De exemplu, în perioada 2009-2015, Agenţia Naţională pentru Romi a implementat şase proiecte, în 541 de comunităţi locale. Bugetul cheltuit a fost de 22,2 milioane de euro, dintre care 18,6 milioane de euro au reprezentat o contribuţie a Uniunii Europene. Scopul proiectelor a fost, în general, corelarea învăţării pe tot parcursul vieţii cu piaţa muncii, prevenirea şi corectarea părăsirii timpurii a şcolii şi promovarea incluziunii sociale, iar banii au fost canalizaţi către elevi bursieri şi persoane angajate sau calificate în muncă şi pentru consiliere.

Este general acceptat că schimbarea se produce de la vârste fragede, aşa că multe programe sunt în domeniul educaţiei. Cea mai cunoscută măsură de discriminare pozitivă susţinută de stat este, probabil, politica locurilor speciale pentru romi în şcoli, licee şi universităţi. A fost, însă, şi foarte mult dezbătută. Mulţi au argumentat că nu promovează meritocraţia, că favorizează un grup, separându-l de majoritate, în acelaşi timp. Au urmat, însă, alte proiecte, care nu au ca grup ţintă exclusiv romii, dar îi vizează în mare măsură. Două exemple: proiectul „Şcoală după şcoală“ şi proiectul „A doua şansă“, care deschid porţile şcolilor pentru grupurile dezavantajate, predispuse la abandon şcolar şi absenteism. Accesul la educaţie este, în aceeaşi măsură, facilitat şi prin ajutoare financiare, banii fiind canalizaţi către grupurile-ţintă prin proiecte precum „Bani de liceu“ şi „Rechizite şcolare“.

Toate victoriile personale

Toate aceste programe şi proiecte sunt şi la dispoziţia organizaţiilor non-guvernamentale care se implică în combaterea sărăciei sau se implică în sprijinirea comunităţilor rome. Astfel de organizaţii s-au dezvoltat în toate zonele ţării şi încearcă să ajute grupurile vulnerabile local: se fac analize la faţa locului, se identifică problemele şi se concep planuri de acţiune modelate după nevoile concrete şi particulare ale fiecărei comunităţi. De pildă, Centrul de Politici pentru Romi şi Minorităţi a finanţat proiectul „Clubul mamelor“, prin care a fost încurajată participarea activă a cetăţenilor în identificarea şi rezolvarea problemelor comunităţii. În plus, s-a implicat şi în educaţia copiilor, prin proiecte precum „Clubul de educaţie alternativă“, dedicat copiilor din ghetoul Ferentari, care a adunat laolaltă peste 120 de copii şi peste 20 de voluntari, care încearcă să îmbunătăţească performanţele şcolare şi abilităţile copiilor în diverse materii (informatică, fotografie, muzică, artă etc.)

Programele implementate beneficiază de studii care determină eficacitatea lor, rezultatele concrete. Totuşi, sustenabilitatea şi eficienţa rămân doar termeni reci de cuantificare birocratică a unor politici. Probabil că cel mai onest este să fie căutate rezultatele în fiecare poveste individuală de succes: când cel puţin un copil nu a abandonat şcoala, când măcar un tânăr a reuşit să se califice în muncă. Aşa se măsoară viaţa în universul poate că prea strâmt al oamenilor care s-au născut cu o şansă în minus.

Starea discriminării în România, în cifre

Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD) a publicat raportul privind situaţia cazurilor de discriminare din anul 2015. Iată câteva date esenţiale:

  • Cele mai multe petiţii înregistrate au vizat criteriile ce ţin de categorie socială (318) şi în domeniile de acces la angajare şi profesie (362).
  • Cele mai puţine petiţii înregistrate sunt pentru criteriile orientare sexuală (3), infectare cu HIV/SIDA (4) şi boală cronică necontagioasă (5).
  • Cele mai multe petiţii au provenit din regiunea centrală Transilvania (105), iar cele mai puţine, din regiunea de vest Banat (34). 93,6% din petiţiile către CNCD se regăsesc în zona urbană.
  • Cel mai mare cuantum al amenzilor este de 30.000 RON, iar cel mai mic, însumează 1.000 RON.  În 2015, au fost eliberate 63 de amenzi, care împreună au însumat 200.000 RON.
  • În 2015, a fost înregistrată o singură petiţie externă, provenită din Germania.

Cine are şanse la un viitor mai bun

Cele mai discriminate trei categorii sociale din România sunt romii, femeile şi membrii comunităţii LGBT, arată studiul „Discursul instigator la ură în România“, realizat de Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile în august 2016. În cazul minorităţii homosexuale, acţiunile afirmative conduse de statul român sunt relativ recente, deşi atitudinile discriminatorii sunt evidente şi vechi. Concret: 57% din români ar fi mult şi foarte mult deranjaţi să afle că medicul lor de familie este homosexual, iar proporţia se ridică la 75% în cazul în care ar afla că profesorul copilului este homosexual, arată raportul CNCD din 2012. Ce e de făcut? Răspund asociaţiile non-guvernamentale, în lipsa unei organizaţii de stat care să preia problema minorităţilor sexuale. Una dintre cele mai ample activităţi publice organizate de comunitatea LGBT este parada gay, organizată anual, care readuce în prim-plan chestiunea respectării drepturilor civile revendicate de reprezentanţii LGBT. Nu este chiar un strigăt într-o cameră izolată fonic, însă nici nu se întrevăd planuri ample, concrete pentru integrarea şi acceptarea comunităţii LGBT din România, după modelul suedez, francez, olandez, danez sau, cel mai recent, finlandez.

gay

În schimb, femeile s-au organizat în nenumărate asociaţii şi ONG-uri, beneficiind şi de sprijinul Agenţiei Naţionale pentru Egalitatea de Şanse între Femei şi Bărbaţi (ANES). Există asociaţii pentru mame, asociaţii feministe, asociaţii care luptă împotriva violenţei faţă de femei, până la asociaţii ale femeilor antreprenoare. Se pregătesc cursuri, consiliere, sprijin financiar, încadrarea în muncă etc. În ultimii 25 de ani s-au parcurs, încet, câţiva paşi: de exemplu, în programele universitare au fost introduse studii de gen şi, după ce în 2003 a fost promulgată legea prevenirii şi combaterii violenţei domestice, în noiembrie 2015 a fost înfiinţată o linie telefonică gratuită de ajutor pentru victimele violenţei domestice. Încet, dar sigur. Anul acesta, ANES şi UN Women (agenţie ONU lansată în 2010) desfăşoară campania „HeForShe“, care vizează implicarea bărbaţilor în promovarea acţiunilor pentru egalitatea de gen şi de combatere a violenţei împotriva femeilor. Deşi 34% din români cred că există discriminare între bărbaţi şi femei, se lucrează intens pentru diminuarea decalajelor. Şi e bine de amintit că femeile reprezintă majoritatea populaţiei – planetar.


Pentru a avea un tablou cât mai larg al problemei discriminării pozitive şi a modurilor în care politicile de acest gen sunt aplicate şi implementate, am întrebat o serie de specialişti şi activişti în domeniul drepturilor omului. Textele integrale pot fi consultate pe blogurile adevarul.ro.

MIRCEA TOMA, Preşedintele ActiveWatch

Şcoala bate ura

Discriminarea, în forma ei desăvârşită, s-a născut în India. Acolo, cu rădăcini înfipte adânc în cele mai vechi forme de organizare socială, au fost inventate castele. Fragmentarea societăţii în categorii cu graniţe inexpugnabile a creat decalaje sociale uriaşe pe care India contemporană se luptă să le atenueze. După obţinerea independenţei, India şi-a elaborat un sistem sofisticat de mecanisme de compensare care sunt susţinute legal încă de la nivelul Constituţiei: „Statul va acorda asistenţă specială dezvoltării economice şi educaţionale a categoriilor de populaţie dezavantajate şi le va proteja de orice formă de injustiţie socială şi de exploatare“. Azi, aproximativ un sfert din locurile în parlamentul indian sunt rezervate pentru cele mai dezavantajate caste şi triburi.

mircea toma

În ciuda efectului benefic asupra societăţii, sistemul „rezervărilor“ produce frustrarea unor categorii sociale care se percep dezavantajate, discriminate. Anul trecut, în oraşul cel mai important din statul Gujarat, 300.000 de membri ai comunităţii Patel – o categorie privilegiată provenind dintr-o castă a proprietarilor de pământ şi comercianţilor – au organizat o demonstraţie de protest faţă de „rezervările“ impuse de guvern în beneficiul uneia dintre castele cele mai dezavantajate; furia manifestărilor împotriva măsurilor afirmative a atins cote violente – şapte morţi, maşini incendiate, sedii ale poliţiei atacate etc.

Românii nu s-au enervat atât de puternic atunci când romii şi minorităţile etnice au beneficiat de locuri rezervate în Parlament; pentru locurile din şcoli şi facultăţi rezervate romilor am întâlnit, în discuţii cu elevi, studenţi şi profesori persoane care acuzau mecansimul ca fiind discriminatoriu faţă de ne-romi, dar nu a existat o opoziţie masivă faţă de aceste măsuri afirmative. Similar, am înregistrat opinii destul de vehement critice faţă de ideea rezervării unui număr de locuri pentru femei pe listele de candidaţi la alegeri locale şi parlamentare. Adevărul este că nu-i uşor să explici unui contemporan că avem de achitat consumaţia strămoşilor noştri: timp de mai multe sute de ani, străbuneii au folosit munca romilor pe care i-au ţinut legaţi de statutul de robi (sclavi), iar femeile au fost reduse la un statut de robie atenuată. Efectul acestor tratamente, măsurat cu instrumente academice, spune că România este ţara cu cel mai mare nivel al discriminării faţă de femei din ţările membre ale Uniunii Europene. 

Pentru a înţelege motivele unor asemenea intervenţii, pentru a înţelege diferenţa dintre „condiţii egale“ şi „şanse egale“, pentru a preveni reacţiile necugetate sau chiar violente, e nevoie ca toţi cei afectaţi, îndeobşte cei care se simt discriminaţi negativ de „discriminarea pozitivă“ să aibă perspectiva contextului social şi istoric care justifică acţiunile afirmative. Dar cine ar trebui să furnizeze această viziune? Cu siguranţă mediul cu audienţa cea mai importantă – ignorând biserica – este şcoala. Din păcate, în şcoală nu există, în prezent, profesori cu competenţe în materia non-discriminării. În nicio etapă a pregătirii lor pentru activitatea didactică, profesorii nu se întâlnesc cu vreun curs dedicat combaterii discriminării. Or, acesta este un handicap a cărui depăşire este la îndemâna unui ministru, iar la implementarea unui asemenea program ar sări în ajutor zeci de organizaţii de drepturile omului. Poate că un ministru citeşte „Adevărul“.

Text integral pe blogul adevarul.ro al lui Mircea Toma

ROXANA DUMITRACHE, Activistă feministă şi coordonator programe culturale:

„Discriminarea pozitivă poate afecta stima de sine a grupului-obiect“

Eu nu sunt de acord cu folosirea conceptului de discriminare pozitivă când vorbim de măsuri care au ca subiect femeile, din simplul motiv că mi se pare greşit să includem femeile în categorii similare cu minorităţile. Ba chiar strict numeric, e un truism, doar femeile sunt majoritare pe glob. Mai mult, când vorbim de femei şi minorităţi, e bine să avem grijă la ramificaţiile discriminării, pentru că în cazul minorităţilor, avem de-a face cu duble sau triple forme de discriminare. Femeia romă, de pildă, e dublu discriminată: o dată pe criteriul genului şi încă o dată pe criteriul etnic. 

roxana dumitrache

Din păcate, faptul că există puţine modele de succes vizibile printre femei, deşi mult mai multe în invizibilitate-asumată sau impusă, face reuşita unora o mostră de excepţionalism. Sigur, faptul că încă sunt puţine femei în funcţii de CEO în marile companii şi se perpetuează acest decalaj, că sunt încă mult mai mulţi şefi de secţie decât şefe de secţie în spitale, nemaivorbind de manageri de spitale sau clinici, mai mulţi bărbaţi care ajung în poziţii de conducere în universităţi, deşi la nivel de asistent universitar sau lector sunt mai multe femei, în sfârşit aproape 12% femei în Parlament, face ca reuşita femeilor să fie un accident fericit.

Gândiţi-vă că în orice structură de conducere, chiar şi la nivelul unei administraţii de scară de bloc – şi poate exemplul pare ridicol – preşedintele de scară e invariabil bărbat. Femeile sunt descurajate şi se auto-descurajează să preia funcţii de conducere. Sigur că lucrurile se schimbă treptat, însă dacă ai avea paritate de gen în board-urile companiei, rotaţie în funcţiile de conducere – un mandat deţinut de un bărbat, urmat de unul deţinut de o femeie, ar fi o acţiune afirmativă şi ar repara aceste decalaje.

Unii ar spune că există discriminare pozitivă pentru femei, eu zic că nu. La admiterile la liceele cu profil militar, de pildă, există un barem genizat. Fetele au, să zicem, mai puţine flotări de făcut decât băieţii. Este o formă de discriminare pozitivă, fără îndoială. Dar nu mi se pare relevantă neapărat. Nu există, în România, granturi de cercetare pentru cercetătoare, de exemplu, deşi fetele sunt descurajate de multe ori să urmeze cariere în cercetare. Există, însă – şi aici mi se pare că frizăm ridicolul – olimpiadă de matematică pentru fete. Există, deci, cine ar fi crezut, o specie bizară şi contraintuitivă de olimpiadă: Olimpiada Europeană de Matematică pentru Fete. Concurs la care România a obţinut anul trecut patru medalii, clasându-se, astfel, pe locul trei în topul final. Performanţa e remarcabilă şi cere într-adevăr un laudatio, dar ce e cu această olimpiadă? În mod cert, e o înţelegere nefericită a conceptului de discriminare pozitivă.

Statul ajută şi nu prea ajută, e ca în basmul cu nici călare, nici pe jos, nici îmbrăcată, nici dezbrăcată. Aşa e şi statul român: nici nu ajută, nici nu pune piedici, e într-o neutralitate comodă. Cu toate acestea, există iniţiative legislative pentru 2016 care se revendică de la ideea de acţiune afirmativă, ca subvenţii pentru mamele singure sau pentru femeile care au mai mult de trei copii. Social-democraţii sunt iniţiatorii, aşa cum e firesc şi în coerenţă ideologică. Aştept, însă, aplicarea şi asumarea acestor măsuri. Ce văd eu ca singură limită a conceptului de discriminare pozitivă/acţiune afirmativă e că poate să afecteze profund stima de sine a grupului-obiect. Aici e, de fapt, ingineria şi sofisticarea acestui concept. Când pui în aplicare, printr-o decizie de praxis politic sau instituţional, o acţiune sau un set de acţiuni afirmative, trebuie să ai foarte mare grijă la cum este formulată nevoia, la cum este definită ca instrument. E foarte uşor să reiterezi discriminarea dând impresia că acel grup sau individ-femeie, în cazul de faţă, nu e în stare să facă un anumit lucru şi atunci tu, ca instanţă care decide, te erijezi în salvator. Poate deveni o măsură care se autoanulează pentru că pare condescendentă, superioară, o formă de îndreptăţire a majoritarului asupra minoritarului. O altă formă subtilă, atipică, de patriarhat.

Text integral pe blogul adevarul.ro al Roxanei Dumitrache.

VLAD VISKI, Activist pentru drepturile persoanelor LGBT

„Trebuie să fim solidari şi cu mişcarea feministă, şi cu mişcarea romă, şi cu persoanele evacuate“

Lucrurile au evoluat destul de mult în România, de-a lungul ultimilor 15 ani, în ce priveşte percepţia românilor cu privire la comunitatea LGBT (n.r. – Lesbiene, gay, bisexuali, transsexuali). E clar că acum 25 de ani, la Revoluţie, România încă criminaliza homosexualitatea, pe când Ungaria nu o mai făcea din anii ’60, la fel şi Polonia şi Cehia. Primii 10 ani după Revoluţie au fost grei, arestările şi hărţuirile au continuat. Îl avem pe Marian Mutaşcu la Timişoara, condamnat la 2 ani de închisoare cu executare, în 1997 Mariana Cetiner era condamnată la 3 ani de închisoare. Aşadar, ani grei, însă după decriminalizarea din 2001, s-au făcut paşi.

vlad viski

În 2005 am avut prima paradă gay, incidente violente au fost în 2006 şi 2007, pentru care România a şi fost condamnată la CEDO, însă în general nu am avut violenţe ca în Serbia şi Ungaria. Apoi, avem deja de 3 ani introducerea, în Parlament, a unor propuneri de lege privind parteneriatul civil. Anul trecut niciun parlamentar nu avea curajul să sprijine parteneriatul civil (în afară de iniţiatorul proiectului, Remus Cernea), iar azi avem din ce în ce mai multe figuri politice vorbind în favoarea parteneriatului. În lumea artei şi în scena independentă, lucrurile au evoluat incredibil, tematica LGBT este abordată din diverse unghiuri, este din ce în ce mai prezentă, se fac piese de teatru, se fotografiază, se pictează, se discută.

Dezvoltarea instituţională a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD) cred că este un real câştig pentru comunitate. Este una dintre puţinele, dacă nu singura instituţie a statului care a sprijinit şi sprijină constant comunitatea LGBT. Sigur, putem privi partea goală a paharului, anume că România este în continuare a 34-a ţară din Europa în materie de drepturi LGBT, însă eu sunt mai optimist de felul meu.

Cât a ajutat statul? În primul rând, statul este cel care a eliminat în anul 2001 Articolul 200 din Codul Penal, guvernul Năstase era la putere la acea vreme. În 2000, Peter Eckstein Kovacs, ministru în guvernul Isărescu, a promovat ordonanţa 137/2000, împotriva discriminării, care include orientarea sexuală la categoriile suspecte de discriminare. Am menţionat mai sus parteneriatul civil şi CNCD-ul. Statul nu a făcut multe pe care ar fi trebuit să le facă, de la adoptarea unei noi strategii naţionale privind HIV/SIDA, până la adoptarea unei legislaţii transgender, care să faciliteze persoanelor transgender (n.r. – transsexuale) schimbarea de nume şi de CNP.

Nu putem cuantifica discriminarea, nu cred în competiţia între oprimaţi. Mai mult, mi se pare că astfel de „topuri“ sunt adeseori făcute de persoane privilegiate. Divide et impera! Trebuie să fim solidari şi cu mişcarea feministă, şi cu mişcarea romă, şi cu persoanele cu abilităţi diferite, şi cu persoanele evacuate. Fără solidaritate nu putem construi o societate deschisă, cu adevărat democratică, care-şi respectă cu adevărat toţi cetăţenii. 

Text integral pe blogul adevarul.ro al lui Vlad Viski.

Societate



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite