Discriminarea pozitivă: de la contradicţie în termeni la reparaţie morală

0
0

Discriminarea pozitivă e un concept dificil şi cu o soartă ciudată, pentru că la prima citire pare o contradicţie în termeni: ştim că discriminarea e rea, deci cum poate fi pozitivă? În ce contex o realitate pe care simţul comun o defineşte ca fiind negativă, poate deveni pozitivă?

Există, deci, un scepticism explicabil în a folosi această sintagmă, de aceea literatura de specialitate propune un termen alternativ, cel de acţiune afirmativă, ca sinonim perfect. Esenţial este, încă, ce defineşte conceptul: discriminarea pozitivă/acţiunea afirmativă este o măsură  de corectare a unei discriminări sau a unui şir de discriminări. Se aplică, deci, unui grup sau unei minorităţi care a fost marginalizat economic, politic, social sau cultural, iar această marginalizare poate fi remediată doar printr-un set de politici şi de acţiuni care nu doar scot acest grup din marginalizare, ci îi oferă un tratament favorabil. Astfel, miza acestui tip de acţiune e să anuleze un tratament injust printr-o serie de măsuri de corectare a nedreptăţii. Încep, însă, dilemele morale şi semantice, chiar.

Eu nu sunt de acord cu folosirea conceptului de discriminare pozitivă când vorbim de măsuri care au ca subiect femeile, din simplul motiv că mi se pare greşit să includem femeile în categorii similare cu minorităţile. Ba chiar strict numeric, e un truism, doar femeile sunt majoritare pe glob. Mai mult, când vorbim de femei şi minorităţi, e bine să avem grijă la ramificaţiile discriminării, pentru că în cazul minorităţilor, avem de-a face cu duble sau triple forme de discriminare. Femeia romă, de pildă, e dublu discriminată: o dată pe criteriul genului şi încă o dată pe criteriul etnic.

Nici bărbaţii nu o duc prea bine

Una dintre cele mai importante limite ale discriminării pozitive ţine de instrumentalizarea ei. Cum corectezi discriminarea, deci un tratament inegal, printr-un alt tratament inegal? O mantra patriarhală la modă prin cercurile intelectuale e să afirmi că dacă există o categorie dezavantajată, aceasta e reprezentată de bărbaţi. Argumentele sunt simple şi inferenţele sunt uşor de observat: există, în Europa, de pildă, burse şi granturi de cercetare oferite doar femeilor. Mai mult, vârsta de pensionare e mai mare în cazul bărbaţilor, iar 93% din accidentele la locul de muncă au ca victime bărbaţi. Mai mult, 80% din numărul de sinucigaşi sunt bărbaţi, dar nu au parte de consiliere pro-bono specializată pentru bărbaţi, deşi există grupuri de sprijin pentru femei. Mai multe persoane fără adăpost sunt în rândul bărbaţilor şi mai multe concedieri în rândul angajaţilor decât al angajatelor. Avem, astfel, imaginea perfect inversată: aceste cifre ne-ar arăta că, de fapt, bărbaţii ar trebui să fie subiecţii discriminării pozitive.

Când vorbim de femei şi minorităţi, e bine să avem grijă la ramificaţiile discriminării, pentru că în cazul minorităţilor, avem de-a face cu duble sau triple forme de discriminare. Femeia romă, de pildă, e dublu discriminată: o dată pe criteriul genului şi încă o dată pe criteriul etnic.

E mai mult decât atât, sunt viduri neacoperite, viduri de politici şi de iniţiative civice chiar. Ca să ai un grup de consiliere pro-bono pentru bărbaţii şomeri sau părăsiţi ori taţi singuri e nevoie doar de o iniţiativă civică – aşa se întâmplă în cazul grupurilor de sprijin după viol, sigur că situaţiile nu sunt comparabile. Dar aici ne lovim şi de reticenţa bărbaţilor – educată şi impusă social – de a cere ajutorul, însă nu aici am vrut să ajung, ci la ideea că uneori responsabilizăm statul excesiv când sunt lucruri care pot fi ajustate, corectate, prin coeziune socială.

În ceea ce priveşte acţiunea afirmativă aplicată femeilor, aici se articulează dilemele morale şi sexismele. 

Din păcate, faptul că există puţine modele de succes vizibile printre femei, deşi mult mai multe în invizibilitate-asumată sau impusă, face reuşita unora o mostră de excepţionalism. Sigur, faptul că încă sunt puţine femei în funcţii de CEO în marile companii şi se perpetuează acest decalaj, că sunt încă mult mai mulţi şefi de secţie decât şefe de secţie în spitale, nemaivorbind de manageri de spitale sau clinici, mai mulţi bărbaţi care ajung în poziţii de conducere în universităţi, deşi la nivel de asistent universitar sau lector sunt mai multe femei, în sfârşit aproape 12% femei în Parlament, face ca reuşita femeilor să fie un accident fericit.

Gândiţi-vă că în orice structură de conducere, chiar şi la nivelul unei administraţii de scară de bloc – şi poate exemplul pare ridicol – preşedintele de scară e invariabil bărbat. Femeile sunt descurajate şi se auto-descurajează să preia funcţii de conducere. Sigur că lucrurile se schimbă treptat, însă dacă ai avea paritate de gen în board-urile companiei, rotaţie în funcţiile de conducere – un mandat deţinut de un bărbat, urmat de unul deţinut de o femeie, ar fi o acţiune afirmativă şi ar repara aceste decalaje.

O acţiune afirmativă poate deveni o măsură care se autoanulează pentru că pare condescendentă, superioară, o formă de îndreptăţire a majoritarului asupra minoritarului.

Cât despre frumuseţe ca resursă utilizabilă pentru a obţine joburi, un studiu a demonstrat că angajatorii au preferat candidaţii şi candidatele armonioase, cu trăsături frumoase şi i-au angajat. E mai degrabă o propensiune estetică, nu aş spune neapărat că e o discriminare evidentă, deşi e total nedrept. Iar frumuseţea e de multe ori un deserviciu: în cazul femeilor, trebuie să o validezi tot timpul, e o luptă perpetuă să demonstrezi că ai meritat jobul/funcţia, chiar şi notele la facultate uneori. Multe femei frumoase trăiesc adevărate drame profesionale.

Unii ar spune că există discriminare pozitivă pentru femei, eu zic că nu. La admiterile la liceele cu profil militar, de pildă, există un barem genizat. Fetele au, să zicem, mai puţine flotări de făcut decât băieţii. Este o formă de discriminare pozitivă, fără îndoială. Dar nu mi se pare relevantă neapărat. Nu există, în România, granturi de cercetare pentru cercetătoare, de exemplu, deşi fetele sunt descurajate de multe ori să urmeze cariere în cercetare. Există, însă – şi aici mi se pare că frizăm ridicolul – olimpiadă de matematică pentru fete. Există, deci, cine ar fi crezut, o specie bizară şi contraintuitivă de olimpiadă: Olimpiada Europeană de Matematică pentru Fete. Concurs la care România a obţinut anul trecut patru medalii, clasându-se, astfel, pe locul trei în topul final. Performanţa e remarcabilă şi cere într-adevăr un laudatio, dar ce e cu această olimpiadă? În mod cert, e o înţelegere nefericită a conceptului de discriminare pozitivă.

Unde a intervenit statul

Statul ajută şi nu prea ajută, e ca în basmul cu nici călare, nici pe jos, nici îmbrăcată, nici dezbrăcată. Aşa e şi statul român: nici nu ajută, nici nu pune piedici, e într-o neutralitate comodă. Cu toate acestea, există iniţiative legislative pentru 2016 care se revendică de la ideea de acţiune afirmativă, ca subvenţii pentru mamele singure sau pentru femeile care au mai mult de trei copii. Social-democraţii sunt iniţiatorii, aşa cum e firesc şi în coerenţă ideologică. Aştept, însă, aplicarea şi asumarea acestor măsuri. Ce văd eu ca singură limită a conceptului de discriminare pozitivă/acţiune afirmativă e că poate să afecteze profund stima de sine a grupului-obiect. Aici e, de fapt, ingineria şi sofisticarea acestui concept. Când pui în aplicare, printr-o decizie de praxis politic sau instituţional, o acţiune sau un set de acţiuni afirmative, trebuie să ai foarte mare grijă la cum este formulată nevoia, la cum este definită ca instrument.

E foarte uşor să reiterezi discriminarea dând impresia că acel grup sau individ-femeie, în cazul de faţă, nu e în stare să facă un anumit lucru şi atunci tu, ca instanţă care decide, te erijezi în salvator. Poate deveni o măsură care se autoanulează pentru că pare condescendentă, superioară, o formă de îndreptăţire a majoritarului asupra minoritarului. O altă formă subtilă, atipică, de patriarhat.

Urmăriţi dezbaterea „Cât este de bună discriminarea pozitivă?” aici.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite