România în care n-am voie să documentez violul şi avortul

În România, violatorii care se plimbă liberi pe străzi, declarând public că sunt mândri de faptele lor, hărţuindu-şi victimele nu reprezintă un atac la interesele minorilor şi ale persoanelor, nici al moralităţii şi nici la adresa siguranţei naţionale, pentru că aşa a zis justiţia prin decizia unui reprezentant al ei.  Presa, însă, atunci când cere date în baza unei legi a liberului acces la informaţii, fie şi clasate, da, reprezintă un pericol.

Accesul liber la informaţia (de altmineri publică şi clasată din câte ştiu) şi speţele privind violurile, tentativele de viol şi in extenso condamnările pentru avort în perioada nefastă 1966-1989, perioadă în care cu mâna justiţiei, românca a fost pedepsită a doua oară pentru că era femeie dacă îndrăznea să avorteze, acest acces la informaţie poate fi restricţionat cu explicaţia de rigoare, născută fix dintr-o hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii în martie, anul de graţie, nota bene, 2009.

Iată şi argumentaţia primită de subsemnata la momentul în care am cerut accesul în arhiva Tribunaului pentru a documenta materiale de presă despre violatori şi avorturi în perioada anilor 1970-1989:

„Potrivit art. 36 din din Ghidul privind relaţia dintre sistemul judiciar din România şi mass-media "furnizarea de informaţii de interes public privind activitatea judiciară poate fi restrânsă în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale sau când o impun interesele minorilor ori protecţia vieţii private a părţilor în proces sau a altor persoane." Conform art. 43 din acelaşi Ghid "în considerarea motivelor menţionate la articolul 36, nu pot fi eliberate mass-mediei extrase şi copii ale actelor şi hotărârilor din dosarele având obiectele menţionate la art. 6 lit. a din dispozitivul Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 308 din 5 martie 2009 privind derularea proiectului Jurindex, precum şi obiectele corespondente care rezultă din reglementarea Legii 286/2009 privind Codul penal, cu modificările şi completările ulterioare şi a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările şi completările ulterioare", printre obiectele menţionate de Hotărârea CSM fiind şi violul (implicit şi tentativa la viol).Conform art. 39 nu este permisă nici consultarea evidenţelor instanţei în cazurile de mai sus”.

În România ziaristul/bloggerul/cetăţeanul care vrea să cunoască speţele pe baza cărora, româncele erau condamnate de instanţe, după ce natura le mai condamnase o dată să fie femei şi reproductive într-o Românie în care tot legea interzicea controlul naşterilor;  sau ziaristul care vrea să cunoască cum erau rezolvate violurile în comunism şi care era pătura socială cea mai largă din care proveneau victimele şi agresorii, înainte de 1989, - acest acces la informaţie poate fi restricţionat pe bază de „problemă de moralitate” a naţiunii şi „siguranţă naţională”, ca o extindere a argumentaţiei de mai sus. De ce?

În România e moral ca numele victimei unui viol să apară public pe toate uşile instanţelor din ţara asta, la un loc cu numele violatorului sau al violatorilor ei, (a se vedea materialul publicat aici).  E imoral însă să ai acces la datele privind soluţionarea cazuisticii de către instanţe. Mai mult, legea nu are nici o menţiune prin care, cel interesat, fie el şi ziarist, să-şi asume pe bază de semnătură păstrarea identităţii persoanelor din speţele în discuţie. De ce?

În România e moral şi siguranţa statului şi a cetăţeanului e în bună regulă când victima îşi va întâlni faţă în faţă abuzatorii, de-a lungul judecării cauzei. Ba mai e şi sigur pentru noi toţi ca aceste nenorocite victime să fie, bine-mersi, tot faţă în faţă şi neprotejate cu abuzatorii lor dacă vreun purtător de robă îi va elibera pe aceştia din urmă ca în cazul fetei de la Vaslui.

În România e moral ca procurorii să nu facă recurs în termenul legal de 48 de ore ca violatorii să nu scape din arest, e moral ca CSM să se ocupe de ghiduri prin care se construieşte limitarea accesului la informaţia publică şi casată. Oare nu cumva procurorii care se fac că n-au timp să depună contestaţii şi să ţină violatorii la locul lor sunt mai în ograda CSM decât ziariştii/bloggerii/cetăţenii interesaţi de arhive?

Singura problemă vero în România atârnă de ecranele televizoarelor şi de tastaturile pe care ziariştii îşi scriu materialele ori ştirile. Dacă ei n-ar fi, ce liniştită ar fi lumea, nu-i aşa? Dar mai ales, ce liniştită ar fi puterea. Chiar mai liniştită decât înainte de 1989!

În toată lumea civilizată, accesul la arhiva tribunalelor, la cazuistica clasată e permisă. Cu măsurile de precauţie de rigoare. Cam aşa se nasc scenariile filmelor pe care le vedem noi. În general. La noi, într-o, cică, democraţie transparentă e atac la moralitate şi siguranţă naţională. Pe bază de „Ghid”. Care ghid face trimitere la o hotărâre a aceleiaşi instituţii care a elaborat şi ghidul şi abia apoi, ne mai trimite şi la o lege a ţării.

Am şi eu o întrebare către domnii magistraţi din ţara asta: în ce fel poate afecta presa moralitatea ţării documentând materiale despre cum a administrat justiţia soluţionarea cazurilor de viol în perioada 1970-1990? În ce fel, mass-media poate afecta siguranţa acestui stat scriind despre abuzurile statului român în raport cu cetăţenii săi în perioada dată, abuzuri săvârşite şi cu ajutorul justiţiei care administra pedepsele pentru avorturile  considerate ilegale la acea vreme? Cum se face că acelaşi liber arbitru al pieţei funcţionează doar în cazurile materialelor cu VIP-uri de carton, care se siliconează, mutilează, deşănţează public, dar nu şi în cazurile care ne privesc parcursul devenirii noastre recente? Cu alte cuvinte cetăţenii ar fi nevătămaţi privind la VIP-uri de silicon şi sunt capabili să decidă a privi ori nu, dar materialele despre cum am ajuns ce suntem trecând inclusiv prin speţele judecate fie şi de nişte legi nedrepte, aberante, dar clasate, acestea toate atacă siguranţa naţională şi moravurile, şi pe acestea cetăţeanul brusc, nu mai e capabil să nu le citească dacă ar dori. 

Ştiu, avocaţii şi reprezentanţii justiţiei îmi vor spune, cum deja mi-au comunicat administratorii dreptăţii româneşti, că există o cale de atac în contencios, ori trimiterea unei reclamaţii către preşedinţii Tribunalelor, sau pur şi simplu putem cădea cu toţii în defetismul românesc: „asta e!”. Eu întreb din nou: pe cine deranjează că un ziarist oarecare va scrie că, în cei 20 de ani de dinainte de Revoluţie, „X” număr de medici ori moaşele, asistentele ori vracii la fel, au fost condamnaţi pentru că ştiau mai mult decât voia legea ca ei să ştie ori să facă? În ce fel siguranţa naţională ar fi afectată documentând rezolvarea speţelor de viol şi tentativă de viol? De ce n-avem voie să ştim cine am fost, ce ni s-a îmtâmplat, cum am ajuns ce suntem? Pe cine ar deranja să ne lămurim documentat că violul nu e un caz izolat în România, că el se regăseşte cu preponderenţă poate în anumite straturi sociale, că violenţa lui vine din violenţa noastră a tuturor, indusă inclusiv de violenţa cu care suntem trataţi ca cetăţeni de chiar instituţiile statului? CSM nu are cumva în atribuţie tocmai supravegherea a ceea ce se întâmplă în şi cu justiţia României şi nu presa pentru care emite ghiduri cu titlu de lege, fie ele şi netrecute prin Parlament?

Poate ar deranja să ştim că justiţia e chiar oarbă şi că, la Cluj, în perioada menţionată, cea mai lungă condamnare a unei femei care a refuzat să fie mamă a fost de doi ani şi jumătate în puşcărie, după declaraţiile unui oficial al justiţiei clujene, publicat într-un material difuzat de Clujeanul. Asta deranjează? Şi mai ce?