Am mai multe argumente care, din punctul meu de vedere, pledează, în mod raţional, pentru păstrarea în programa şcolară a orelor de religie. Mai întîi, e firesc şi recomandabil ca orice spor de cunoaştere, orice efort de înţelegere, fie că e vorba de istoria doctrinelor economice, de astrofizică, sau de marile texte sacre ale umanităţii, să îşi afle locul în programul de formare şi in-formare a omului tînăr. A evacua religia din sfera culturii e, oricum, ilustrarea unei ignoranţe cronice cu privire la istoria artei, a literaturii, a învăţămîntului universitar, a identităţii spirituale europene şi planetare. Ideea că studiul religiei produce bigoţi, că e vetust, că lezează autonomia statului laic vine, mai mult sau mai puţin conştient, în continuarea propagandei ateiste, a retoricii – cu adevărat vetuste – pentru care religia e „opiumul popoarelor”. 

Există, e drept, un mod rudimentar, superstiţios, de a te raporta la tematica transcendenţei, dar tocmai de aceea e foarte important să avem, încă din şcoală, o bună întîlnire, un dialog luminat cu această tematică. Iar dacă tot ce e tradiţie e „vetust“, atunci n-avem decît să ne naştem din nou, spălaţi pe creiere, voioşi să „sheruim“ un confortabil statut de fiinţe virtuale. Cît despre laicitate, nicăieri în civilizaţiile europene bine aşezate, ea nu implică, dincolo de o firească separare a domeniilor şi competenţelor, o ipocrită acţiune de subminare reciprocă. Roluri specifice, autonomie, dar nu excludere şi cu atît mai puţin dispreţ mutual.

Trebuie să recunoaştem că opozanţii orelor de religie din şcoli au ce au mai ales cu religia autohtonă. Dacă s-ar introduce cursuri de mitologie greacă, sau de filozofie buddhistă, cei „ofensaţi“ ar fi mult mai puţini. Or, normal este ca orice comunitate să aibă cultura propriei ei confesiuni. Să trăieşti într-un spaţiu creştin şi să n-ai habar ce este Eucharistia, ce sunt „tainele“, ce înseamnă Crăciunul, ce se întîmplă în timpul liturghiei, ce rost are icoana şi ce deosebiri sunt între catolici, ortodocşi şi protestanţi e o formă de incultură fudulă. Nu strică nimănui să ştie mai mult decît ştie şi să priceapă universul simbolic şi ritual al bunicilor săi. Şi, mai ales, nu strică nimănui să citească Scriptura, de vreme ce nici lectura Coranului, a Talmudului şi a Upanishadelor nu trece drept futilă în ariile culturale pe care le reprezintă.

O problemă există, totuşi. Nu e de loc indiferent cine îşi asumă funcţia pedagogică în programa şcolară. O oră de religie prost făcută, o oră de religie debitată convenţional, într-o atmosferă de evlavie formală, o oră de religie predată de profesori slab pregătiţi, care nu fac nici o diferenţă între ora de religie de la şcoală şi predica duminicală de la biserică – e un „experiment” ratat, care poate avea efecte mai rele decît chiar lipsa totală a oricărei instrucţii religioase. Am auzit lucruri smintitoare despre preoţi care promiteau iadul copiilor nepostitori sau celor care merg la film duminica. Am auzit discursuri agresiv-inculte şi de un schematism robust, despre o problematică prin definiţie inefabilă. Dacă BOR insistă să se pronunţe în legătură cu organizarea învăţămîntului religios în şcolile publice, atunci trebuie început cu cei care asumă rolul de profesori. Altfel, se vor livra argumente greu de contestat celor care se opun oricum materiilor „mistice”…             

Important este şi altceva: cu ce tip de discurs se militează împotriva măsurii de a scoate religia din şcoli. Spun asta pentru că mi se pare contra-productiv patosul vecin cu anatema, naţionalismul previzibil, lipsa de măsură şi de smerenie a cîte unui militant radical. Să-mi fie iertată îndrăzneala, dar dacă aş fi în tabăra ateilor de rea credinţă, aş lua pastorala de Crăciun a IPS Pimen al Sucevei drept o dovadă că pledoaria în favoarea orelor de religie poate fi impură şi neavenită. Ce spune IPS Pimen? Că scoaterea religiei din şcoli e un ”atentat la fiinţa naţională, la credinţa neamului nostru românesc”, o ”ofensă a maiestăţii divine”. Foarte bine. Nu mă voi bate cu abuzul dramatic al acestui verdict. Dar e imposibil să auzi asemenea grele vorbe şi să nu te întrebi unde erau patriotismul şi credinţa IPS Pimen cînd se dărîmau biserici, cînd predica includea fatalmente lauda conducătorilor, cînd în şcoli nu numai că nu se făcea religie, ci, dimpotrivă, se făcea propagandă ateistă.

Nu erau şi acestea „mici” ofense la adresa „maiestăţii divine”? IPS Pimen era stareţ la sfîrşitul anilor `70 şi episcop-vicar la începutul anilor `80. O decizie definitivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din octombrie 2012 a stabilit că înaltul prelat a colaborat harnic, ani de-a rîndul, cu securitatea (internă şi externă). Mai nou, s-a luptat duhovniceşte să obţină pentru Arhiepiscopia sa 90.000 de hectare de păduri şi creşterea în grad de la ”Arhiepiscopie” la ”Mitropolie”. Smintitoare e şi una dintre declaraţiile ”actuale” ale IPSfinţiei sale: „Rău era pe vremea comuniştilor, dar mai rău e cu Uniunea Europeană”. IPS Pimen descoperă cam tîrziu ce înseamnă ”atentatul la fiinţa naţională”. Şi o face abia acum, cînd ”s-a dat drumul” la curaj. Cu o astfel de autoritate, nu eşti prea credibil ca avocat al introducerii religiei în şcoli. Aş spune chiar că faci mai degrabă rău cauzei. E nevoie de alt ton, de altă acoperire spirituală şi morală, de altă strategie. În rest, să nu ne speriem de pomană: nu religia ne va strica tineretul, ci lipsa manualelor de calitate, incultura veselă, standardizarea vieţii interioare, lipsa măsurii, a discernămîntului, a respectului pentru valori şi pentru beneficiile singurătăţii bine folosite…