Recunoaşterea fardată a vinovăţiei

În peste 90% din cauzele penale pedeapsa este aplicată în urma unei negocieri dintre procuror şi acuzat. Evident, acest lucru se întâmplă în Statele Unite ale Americii şi nu în România .

Cu pragmatismul care îi caracterizează, americanii au descoperit această soluţie într-o anumită etapă istorică în care şi-au dat seama că judecătorii nu mai făceau faţă supraaglomerării de cauze penale. Se zice că instituţia şi-a dovedit din plin eficienţa în anii prohibiţiei , când a existat un număr uriaş de încălcări ale legii privind băuturile alcoolice.

Sistemul descoperit de americani şi ulterior preluat parţial şi de alte state este unul extrem de simplu şi are un dublu scop: primul – descongestionarea activităţii instanţelor de judecată penale, al doilea - reducerea cheltuielilor judiciare, aici nefiind vorba doar de banii alocaţi de stat , ci şi de banii părţilor care participă la un proces ( plata avocaţilor, experţilor, transportul).

Cu alte cuvinte, cauza nu mai ajunge pe masa judecătorului , ci este finalizată prin negocierea pedepsei între acuzat, avocatul său şi procuror. Deci ceea ce vedem noi prin filme , procesul acela cu juriu , este de fapt o parte infimă din justiţia penală americană, grosul fiind reprezentat de aceste negocieri.

Sistemul acesta funcţionează extrem de eficient în Statele Unite ale Americii pentru că fiecare participant la această procedură are de câştigat ceva din punct de vedere strict profesional: judecătorii îşi diminuează încărcătura dosarelor şi  îşi pot concentra atenţia pe cazurile mai dificile ;   procurorilor le creşte rata condamnărilor, care reprezintă un criteriu de eficienţă a activităţii lor;  avocaţii câştigă timp, iar acuzaţii beneficiază de o pedeapsă puţin mai mică decât aceea pe care ar primi-o în urma unui proces.

Noul Cod de procedură penală al României a încercat introducerea , limitată, a acestui sistem şi la noi în ţară. 

I s-a dat şi un nume - ” acordul de recunoaştere al vinovăţiei ” - şi a fost aşezat undeva pe la finalul codului , probabil ca să nu fie tocmai uşor de găsit de un nespecialist care ar vrea să se documenteze cât mai exact.

Te-ai fi aşteptat ca profesioniştii care au redactat textele legale să fie în permanenţă stimulaţi de chestiunile extrem de practice care făceau instituţia necesară: reducerea numărului şi duratei proceselor penale în instanţe şi diminuarea cheltuielilor de orice fel care derivă dintr-un proces penal.

Nici vorbă de aşa ceva : a ieşit o legiferare plină de carenţe care ţin atât de aplicabilitatea practică, cât şi de tehnica legislativă folosită. Întrucât textele lasă loc de interpretări, la aproape un an de la intrarea în vigoare nu e încă foarte clar cum se aplică pe anumite segmente.

Apoi, pentru ca acordul să aibă eficienţă, ar fi trebuit ca toţi participanţii la negociere să aibă un interes justificat, aşa cum am văzut că se întâmplă în Statele Unite ale Americii.

În primul rând, pentru un procuror încheierea unui astfel de acord ar trebui să fie principalul criteriu de evaluare a performanţei sale, mai puternic decât un rechizitoriu întocmit. În lipsa acestui vector, procurorii nu sunt stimulaţi să demareze o procedură ce le pare mai degrabă greoaie.

De altfel, nici inculpaţii nu îşi doresc prea mult să încheie un astfel de acord în condiţiile în care în urma recunoaşterii vinovăţiei în faţa procurorului nu pot beneficia de reducerea limitelor pedepsei - reducere de care ar putea benefica ulterior în faţa instanţei. Şi este evident că nici avocaţii inculpaţilor nu o să-şi îndrume clienţii să încheie un acord în care ar accepta o pedeapsă mai mare.

Pe de altă parte, sfera pentru care se poate aplica acordul de recunoaştere a  vinovăţiei este creionată pe baza unui criteriu totalmente nepractic.

Au rămas pe dinafară infracţiuni pentru care, din perspectiva imediată a nevoilor pe care le are statul român , era necesară aplicarea sa cu prioritate.

Şi mă refer, de exemplu, la evaziunea fiscală. Aici, recuperarea prejudiciului, care înseamnă în această situaţie particulară bani aduşi pentru bugetul de stat, ar trebui să fie întotdeauna prioritară faţă de un eventual proces penal. Această chestiune se pare că nu l-a interesat deloc pe legiuitorul român. De altfel, importanţa pe care a ţinut să o acorde evaziunii fiscale se  observă inclusiv din faptul că nici nu a considerat oportun să o introducă în noul Cod penal – ea rămânând reglementată închistat în aceeaşi lege specială.

Numărul mic de acorduri încheiate demonstrează că reglementarea actuală nu este prea eficientă. Aş afirma că acordul de recunoaştere al vinovăţiei este de fapt o instituţie introdusă mai degrabă de frumuseţe în Codul de procedură penală.  Sau poate doar pentru a ne lăuda şi noi că e la fel ca la americani.