Codul bunelor maniere pentru magistrați
0„Atunci când persoanele implicate într-un proces judiciar nu obțin rezultatul pe care și l-au dorit sau așteptat este deosebit de important să simtă că au fost corect tratate, pe deplin ascultate și pe deplin înțelese”.
Colegiul Judiciar din Marea Britanie (instituția care este abilitată să se ocupe de pregătirea magistraților) a publicat, în luna iulie 2024, o nouă ediție a Equal Treatment Bench Book (Manualul egalității de tratament în justiție), un ghid de comportament și comunicare al magistraților în raporturile cu justițiabilii.
Equal Treatment Bench Book (ETBB), apărută pentru prima oară în 2018, este o lucrare de referință, fiind folosită în mod uzual în sistemul judiciar britanic, însușită în cursurile de formare și, deopotrivă, admirată și invidiată pe plan internațional. Din păcate, nu foarte cunoscută în țara noastră, dovada cea mai concretă fiind aceea că o simplă căutare pe Google nu produce niciun rezultat relevant în limba română.
Ce faci când ai în față o persoană care nu-și permite să plătească un avocat? Cum audiezi un copil? Care este tipul de comportament care trebuie adoptat cu un tânăr sau cu o persoană vulnerabilă? Cum recunoști o persoană care are anumite probleme medicale și cum i te adresezi? Cum dialoghezi cu victima unei agresiuni sexuale? Care este efectul diferențelor culturale, religioase sau orientării sexuale în desfășurarea unui proces? ETBB are, cu privire la toate aceste întrebări și la multe altele asemănătoare, o abordare extrem de concretă, evitând, în comparație cu alte așa-zise ghiduri de comunicare, abordările teoretice și limbajul sofisticat. Este simplu și pragmatic, pentru că scopul este apropierea justiției de oameni.
Cartea, publicată online, gratuit, are, în cele aproximativ 350 de pagini, valențe multiple, oferind o instruire de calitate despre cele mai eficiente modalități de comunicare în timpul procesului și informații despre modul de a desfășura unele tipuri de audieri sau despre tiparele de comportament, în funcție de diverse caracteristici ale justițiabililor. Premisa de la care se pleacă este aceea că o comunicare eficientă cu actorii procesului este elementul cheie al înfăptuirii justiției. Asta înseamnă , până la urmă, realizarea unui proces echitabil.
Un act al unui magistrat devine nonsens dacă nu este înțeles de cei cărora li se adresează. Justiția se realizează, cu adevărat, acolo unde toți cei implicați înțeleg și sunt înțeleși. A înțelege, înseamnă, potrivit manualului, că orice participant la proces este lămurit cu privire regulile de desfășurare, probele ori sensurile întrebărilor și răspunsurilor: „Dacă cineva tace nu înseamnă, obligatoriu, că înțelege. Poate însemna în egală măsură că se simte intimidat sau inadecvat sau că nu este capabil să-și exprime cu ușurință gândurile și ideile”.
Prezența unei persoane în fața unei instituții judiciare poate fi o experiență nu tocmai plăcută pentru aceasta. Oamenii îi percep pe ceilalți potrivit convențiilor culturale ce le sunt familiare. Pornind de la acest aspect, unii pot deveni rapid ostili, nepoliticoși, confuzi sau emoționați: ,,Persoanele care sunt dezavantajate din punct de vedere social și economic pot pleca de la prejudecata că vor fi, de asemenea, dezavantajate atunci când se prezintă la un proces”. De aceea, magistratul trebuie să fie empatic, să încerce întotdeauna să se pună în pielea celui cu care comunică, să folosească un limbaj simplu, inteligibil, și să vorbească cât mai puțin în „legaleză” (jargonul tehnicizat judiciar). Eficientizarea comunicării reprezintă, de fapt, eliminarea prejudecăților și conștientizarea diferențelor dintre oameni în ceea ce privește, mediul, cultura, credințele sau nevoile lor: „Orice dezavantaj cu care se confruntă o persoană în societate nu ar trebui să fie adâncit de sistemul judiciar”
Deloc întâmplător, primele pagini ale manualului sunt dedicate persoanelor care se reprezintă singure în proces, fie din cauză că nu-și permit un avocat, fie din cauză că nu au încredere într-unul. Cu privire la acestea, care pot proveni din medii foarte variate, printre multe alte sfaturi practice referitoare la comportament, cel mai important lucru este ca magistratul să folosească un limbaj cât se poate de simplu, chiar nonjuridic. Spre exemplu, să folosească mai degrabă expresia „nu este permis” decât termenul ”inadmisibil”, „pauză” ori „întrerupere” în loc de „amânare” sau „suspendare”, „în data de” în loc de „în termenul de”, „decide” în loc de „hotărăște” sau „printre altele” în loc de „inter alia”.
Celor îndrituiți să facă justiție le sunt prezentați pe larg factorii ce pot conduce la excluziune socială - copilăria defavorizată, lipsa familiei, lipsa școlarizării sau o școlarizare precară, existența unor dizabilități sau a unei sănătăți precare, lipsa accesului la sănătate, traiul cu venituri scăzute ori în locuințe inadecvate, calitatea de membru al unui grup care este discriminat. De multe ori, persoanele aflate în astfel de situații nici măcar nu participă activ la proces, lipsindu-le dorința naturală de a-și susține cazul. Acest eșec este pus pe seama un stil de viață dezordonat dar, adesea, în realitate, are la bază faptul că multe decizii importante din viața persoanei respective au fost luate fără implicarea sa: „Sensibilitatea este necesară atât pentru a evita prejudecățile inconștiente, cât și pentru a oferi indivizilor cea mai bună oportunitate de a-și prezenta cazul. Magistrații trebuie să înțeleagă că acest răspuns este, mai degrabă, cauzat de neputința care decurge din lipsa de alegere și control, decât din lipsa de respect față de lege.”. Când persoana este prezentă la proces este necesară abordarea unui tratament înțelegător: „Dacă cineva și-a păstrat haina pe el poate fi și din cauză că este conștient că are îmbrăcămintea nepotrivită pe dedesubt.”
În ceea ce privește discuțiile cu copiii, recomandarea este să fie intermediate de persoane calificate în domeniu. Acestea pot recomanda metode de comunicare auxiliare audierii, scopul fiind sporirea eficienței acesteia, de exemplu desene, modele, cartonașe, panouri de semnalizare, table vizuale, desene și hărți ale corpului uman. A fost realizat chiar și un formular referitor la regulile de bază ale audierii, care este folosit pe scară largă.
Referitor la persoanele cu dizabilități fizice, întrebările trebuie concentrate pe individ și nu pe problema acestuia, cu alte cuvinte nu trebuie accentuate natura și amploarea deficienței. Orice întrebare care nu este pusă corespunzător are un potențial sensibil. O persoană cu deficiențe de vedere va fi întrebată, de exemplu „Aveți nevoie de asistență pentru a citi acest lucru?” și nu „Aveți probleme cu vederea?”. De asemenea, trebuie evitați termenii „persoană cu handicap”, „suferă de...”(se înlocuiește cu „are experiențe de...”) , „atac de...”(se înlocuiește cu ”episod de”...), „are epilepsie”(se înlocuiește cu „persoană care are experiențe/episoade epileptice”) sau ”persoană normală” – acesta din urmă când are în vedere o persoană fără dizabilități. Totodată, istoricul medical al persoanei nu ar trebui dezvăluit, cu excepția cazului în care acest lucru nu poate fi evitat în mod rezonabil.
În ceea ce privește persoanele cu dizabilități mintale, este evident că o comunicare cu acestea este mult mai dificilă, necesitând întotdeauna o planificare. În timpul discuției trebuie evitat orice tip de zgomot, inclusiv cel al unei imprimante, al unui aer condiționat puternic sau cel provenind de la un coridor gălăgios. Ordinea în care sunt administrate probele trebuie schimbată, astfel încât persoana să nu fie ținută să aștepte mai mult decât este necesar sau să dea declarație în timp ce ar trebui să ia medicamente. N-ar trebui folosită expresia „boală mintală” ci mai degrabă „problemă de sănătate mintală”, după cum n-ar trebui spus că persoana a avut o „tentativă de sinucidere” ci că „a supraviețuit unei tentative de sinucidere”.
ETBB nu-i uită nici pe veteranii militari, acordându-li-se o atenție specială, întrucât, după cum se precizează, o mică parte din ei, după ce părăsesc forțele armate, pot suferi de tulburări de stres posttraumatic, care pot conduce la destrămarea familiei, lipsa de adăpost, probleme de sănătate mintală sau abuz de diverse substanțe. Studiile au constatat chiar o reticența de a solicita ajutor sau tratament, deoarece sunt considerate ca fiind niște slăbiciuni. Ca atare, și comunicarea judiciară trebuie adaptată în raport cu nevoile lor.
Un capitol aparte este destinat femeilor, plecându-se de la constatarea că foarte multe sunt încă dezavantajate în viața publică sau privată. Ghidul conturează reguli specifice de audiere pentru femeile însărcinate, femeile care alăptează sau chiar femeile cu simptome de menopauză. Spre exemplu, magistrații sunt învățați să recunoască, în raport și cu vârsta femeii audiate, indicatorii subtili ai menopauzei – faptul că transpiră abundent, are o roșeală puternică, își pierde concentrarea, devine anxioasă sau plânge foarte rapid. În acest sens, o bună audiere ar putea să aibă în vedere și asigurarea că există aer condiționat funcțional sau ferestrele sunt deschise, disponibilitatea apei reci, accesul facil la toalete sau pauzele frecvente.
Un loc specific îl ocupă comunicarea cu victimele hărțuirilor sexuale, violurilor, abuzurilor domestice sau abuzurilor online. Sunt explicate, pentru cei ce urmează să înfăptuiască justiția, metode actuale folosite de infractori, referitoare la ,,gaslighting” (manipulare psihologică care urmărește să o facă pe victimă să se îndoiască de propriile percepții și amintiri), „sextortion” (șantajul prin utilizarea de imagini sau videoclipuri cu acte sexuale), ,,revenge porn” (distribuirea, în scop de răzbunare, de obicei după urma despărțirea unui cuplu, de materiale sexuale explicite, cu unul sau ambii parteneri, materialul fiind realizat inițial în mod consensual, pentru uz privat), „brigading” (încurajarea altor persoane să hărțuiască pe cineva), „doxxing” (punerea la dispoziție a informațiilor personale online) sau „catfishing” (crearea unei identități fictive online pentru a începe o relație cu cineva). Deși se recunoaște că este o chestiune dificilă, din cauza consacrării sale inclusiv legislative, manualul sugerează că, în timpul unui proces, ar fi de dorit chiar evitarea cuvântului ,,victimă”, pe considerentul că unele persoane se opun acestui termen (ar implica pasivitate și neputință). Ele ar prefera, mai degrabă, cuvântul „supraviețuitor”, care poate transmite rezistență. În mod ideal, limbajul de preferat ar putea fi „o persoană care depune o plângere” sau „reclamant”.
ETBB se ocupă inclusiv de formele de sclavie modernă: ,,Închisoarea psihologică poate fi la fel de eficientă precum cătușele, dar este mult mai greu de identificat”. Se arată că sclavia modernă poate fi regăsită în fabrici de reciclare, șantiere de construcții, agricultură, servicii hoteliere, spălătorii de mașini, servicii casnice sau ferme de canabis. Victimele sunt de obicei vulnerabile, aspect ce le predispune la exploatare, din cauza lipsei de adăpost, a disperării financiare, a statutului de imigrant și a dificultăților de învățare a limbii oficiale sau a problemelor legate de droguri și alcool. Sclavia și traficul pot apărea în diferite moduri, de la cazuri individuale, cum ar fi servitorii casnici ai unor particulari, până la grupuri de criminalitate internațională organizată care caută să controleze oferta de muncă. Luarea documentelor de identitate și a telefoanelor mobile, refuzul contactului cu prietenii și familia, refuzul de a permite victimei să iasă neînsoțită, amenințările la adresa familiei și prietenilor sunt instrumente eficiente de control și constrângere. Majoritatea victimelor exploatării prin muncă sunt bărbați, în timp ce exploatarea sexuală vizează mai degrabă femei, exploatarea sexuală fiind adesea asociată cu exploatarea domestică sau vânzarea de droguri. Audierea acestor victime reprezintă o zonă extrem de sensibilă. Trebuie multă răbdare și înțelegere. Deseori, nu doresc cooperarea cu autoritățile, având sentimente de rușine și fiindu-le teamă de repercusiuni din partea celor care îi folosesc. Uneori experimentează chiar sindromul ,,Stockholm”, deoarece cei care le controlează le dau impresia că au și grijă de ele.
O altă temă importantă este aceea a explicării diferențelor multietnice, a rasismului, antisemitismului sau islamofobiei: ,,Cunoștințele și informațiile despre ceea ce se întâmplă în afara instituției judiciare pot ajuta magistrații să se asigure că ceea ce se întâmplă în interior este corect și este perceput a fi corect. Există o dublă obligație a sistemului judiciar: de a evita stereotipurile negative despre indivizi pe baza caracteristicilor asociate unui anumit grup etnic și de a răspunde oricăror nevoi particulare pe care indivizii le-ar putea avea pentru a participa la procesul judiciar în mod echitabil și egal”. Magistraților li se amintește că percepțiile negative asupra imigranților sunt alimentate de părți ale mass-media și de unele dezbateri politice. Unii dintre imigranți s-au confruntat, înainte de a fugi din țara lor, cu închisoarea, tortura sau alte forme de violență ori au fost martorii consecințelor prăbușirii societății în locul lor de origine. Pe lângă traumele pre-migrație, aceste persoane suferă ca urmare a pierderii sprijinului familiei și prietenilor, izolării sociale, pierderii statutului, șocului cultural, dificultăților de adaptare, incertitudinii, dificultăților de locuire sau sărăciei. Dacă au avut o experiență de rasism sau un dezavantaj similar în orice sector al societății, acest aspect va avea un impact important și asupra percepțiilor lor despre justiție: ,,O experiență în fața unui organ de judiciar nu poate fi izolată de alte experiențe sociale”. Tratarea interculturală a emoțiilor acestor persoane în cadrul unui proces ocupă un segment important: ,,în unele culturi, exprimarea fățișă a emoției este o normă culturală dar, în altele, regula este reținerea, mai ales în public”. În ceea ce privește limbajul corpului se reamintește că sensul unui anumit limbaj corporal nu este universal. De exemplu, în unele culturi, un zâmbet poate fi un semnal al emoțiilor negative suprimate, cum ar fi dezamăgirea sau chiar furia. De asemenea, semnificația contactului vizual variază de la cultură la cultură.
O altă problemă abordată este asigurarea comunicării prin interpret. Aflăm astfel inclusiv faptul că, potrivit unui recensământ din anul 2021, cea mai folosită limbă în Marea Britanie, alta decât engleza sau galeza, a fost poloneza (612.000 de persoane), urmată de română (472.000 de persoane). Multe persoane care nu au engleza ca limbă maternă o folosesc în societate și la locul de muncă și consideră că sunt capabile să se prezinte în fața organelor judiciare fără a solicita interpret. Totuși, nivelul englezei vorbite al unei persoane poate varia foarte mult și este greu să se facă presupuneri despre modul în care va percepe o anumită procedură judiciară. Capacitatea unei persoane de a face față limbajului folosit într-un proces, sub stresul procedurilor, poate fi supraestimată de magistrat sau chiar de persoana în cauză. Faptul că o persoană poate comunica perfect în contextul său de lucru nu este întotdeauna un criteriu relevant pentru cât de bine poate comunica în instanță.
Alte pagini sunt dedicate diversității religioase și modului de comportament al magistraților în raport cu acest aspect. Importanța respectului pentru practica religioasă dar și pentru cei care se declară ,,fără religie” este legată de accesul la justiție, deoarece practicile oamenilor pot avea impact asupra fiecărui aspect al vieții lor, de la muncă până la interacțiunea cu sistemul de justiție. De exemplu, se menționează că, în raport cu sărbătorile religioase creștine, în ziua de Crăciun, în Vinerea Mare sau duminica, nu au loc procese. Totuși, un termen judiciar poate fi stabilit într-o zi de mare sărbătoare pentru o altă religie. Din acest motiv, o persoană care aparține acelei religii ar avea dificultăți majore în a participa la proces. Pe lângă propria credință religioasă, persoana poate fi supusă unor presiuni familiale, sociale și culturale. Deși această chestiune este lăsată la aprecierea magistratului, ar trebui, totuși, să se acorde o atenție serioasă răspunsului la solicitările acestor persoane de modificare a datei la care se va desfășura actul judiciar.
În mod evident, nu lipsesc aspectele referitoare la orientarea sexuală, în contextul în care, în 2020, aproximativ 3% din populația Regatului Unit, în vârstă de peste 16 ani, s-a identificat drept LGB. Magistrații sunt instruiți să nu confunde orientarea sexuală cu identitatea de gen. Identitatea de gen se referă la relația cu sine, în timp ce orientarea sexuală se referă la atracția sexuală sau romantică de o altă persoană. Termenul „LGBT” (sau „LGBT+”) este folosit în mod obișnuit atunci când se referă generic la persoanele din ambele grupuri. Persoanei nu ar trebui să i se pună întrebări în legătură cu identitatea sexuală sau de gen decât dacă acest aspect este strict relevant în raport cu speța judiciară. În această din urmă situație ar trebui să se folosească un limbaj adecvat. Utilizarea unei terminologii acceptabile și actualizate evită ofensarea persoanei și îi oferă încredere că va avea parte de un tratament echitabil. Termenii de gay, homosexual, dyke sau queer, chiar dacă sunt folosiți în comunitatea LGB, sunt inadecvați dacă sunt folosiți de un magistrat, care ar trebui să folosească expresia ,,persoană care face parte din comunitatea LGB/LGBT).
Ghidul conține și un important glosar de termeni referitori la diferite dizabilități (de exemplu, alzheimer, albinism, agorafobie, HIV, cancer, stres vizual, atac de panică, obezitate) la modalitatea de crearea a numelor persoanelor în diverse țări (inclusiv Grecia sau Turcia) sau la diverse religii (inclusiv jainism, rastafarianism sau zoroastrianism), cu precizarea că nu e un simplu glosar ci sunt incluse sfaturi practice de comportament cu privire la orice persoană care poate fi asociată cu vreunul din termeni redați.
Spre exemplu, sunt înfățișate riscurile unui proces pentru un bolnav de cancer: oboseala copleșitoare și slăbiciunea cauzată de efectele celulelor canceroase și de tratament; dificultatea de a-și aminti lucruri; pierderea concentrării din cauza anxietății în așteptarea analizelor sau a diagnosticelor; riscurile pe care le implică călătoriile din cauza expunerii la potențiale infecții, pe baza unui sistem imunitar slăbit; dificultatea de a participa la proces, din cauza durerii sau stării de greață sau chiar imposibilitatea de a participa din cauza programărilor la tratament medical. De aceea, magistrații sunt instruiți să ia în considerare, mai degrabă, o audiere de la distanță, să privească cu înțelegere cererile de amânare pentru participarea la tratament medical sau să ia lua în calcul, dacă audierea se desfășoară la sediul organului judiciar, la anumite ajustări ale locului, pentru a facilita confortul persoanei bolnave (un scaun cu brațe, înțelegerea necesității de a aduce o pernă sau, uneori, de schimbare a poziției persoanei, pentru a face față disconfortului).
De asemenea, ultima parte este dedicată audierilor de la distanță, care au luat amploare odată cu pandemia de Covid-19. Acestea pot simplifica foarte mult actul de justiție, în sensul că nu mai este necesară întotdeauna prezența persoanei la sediul organului judiciar. La o audiere completă de la distanță, toți participanții (judecători, procurori, părți, martori, reprezentanți sau observatori) se află în afara sediului organului judiciar. În schimb, la audierile hibride, unul sau mai mulți participanți pot participa de la distanță, în timp ce ceilalți participanți pot fi prezenți fizic într-o sală de judecată sau o cameră de audiere. În unele situații, o audiere de la distanță asigură o justiție mai eficientă întrucât poate fi o măsură dorită de o parte sau un martor, în cazul în care o persoană este intimidată de desfășurarea procesului în public (de exemplu, din cauza unei tulburări de anxietate) ori călătorește cu dificultate (din cauza unei dizabilități fizice sau transportului public care este dificil de utilizat) ori îi este frică să se afle în aceeași clădire cu un agresor (de exemplu într-un caz de hărțuire sexuală sau abuz domestic).
Este realmente dificil de sintetizat în câteva pagini multitudinea de informații oferite de ETBB, întrucât manualul însuși reprezintă, de fapt, o sinteză folositoare magistraților britanici (și nu numai) în interacțiunile cu persoanele din diverse medii. Deși se concentrează pe deținătorii funcțiilor judiciare, fiind scris pentru aceștia, a ajuns, în scurt timp, să fie considerat o resursă de neprețuit pentru însuși justițiabili dar și pentru multe alte persoane conectate la actul de justiție, întrucât este un document viu, actualizat în mod constant, care oferă deschidere către multiculturalitate.
Cartea reprezintă o invitație la empatie și la înțelegere, pe fondul încercării de umanizare a justiției și de conducere a acesteia către oamenii simpli care, de cele mai multe ori, nu și-au premeditat o interacțiune judiciară. În fapt, este un veritabil cod al bunelor maniere aplicabil organelor judiciare. Un asemenea manual este extrem de benefic pentru că, având ca scop umanizarea justiției încearcă să îl umanizeze în primul rând pe magistrat, amintindu-i parcă, la fiecare frază, că nu este un zeu ci un simplu muritor căruia i s-a încredințat, temporar, menirea de a-i trata echitabil pe semenii săi. Căci, așa cum se spune în carte, citându-l pe Lordul Reed, ,,o judecată rezultată dintr-un proces inechitabil este scrisă în apă”.
Concluzia este simplă și vine de la sine: sistemul judiciar românesc are nevoie de o lucrare similară, nu de ghiduri abstracte și nefolositoare. Modelul britanic poate fi asimilat în mod facil și adaptat realităților țării noastre.
Se încarcă comentariile...
