Procesul comunismului, de ziua revoluţiei. Cu Thierry Wolton

Începem să privim Revoluţia din depărtare. Să ne înstrăinăm de punctul acela fierbinte din 1989 care ne-a deschis vieţile. În România, procesul comunismului n-a avut loc. În acelaşi timp, o altă generaţie ne înlocuieşte. Cei care n-au trăit nicio zi sub Ceauşescu au, azi, 26 de ani. În special lor le dedic azi, 22 decembrie 2015, un semn de carte. „O istorie a comunismului“ de Thierry Wolton.

În această toamnă, editura franceză Grasset publică o carte fundamentală, inclusiv pentru români. Editorul o spune din capul locului: s-au scris mii de pagini despre nazism şi cîteva bîlbăieli, pe ici pe colo, despre comunism. E încă un „exerciţiu dureros pentru memorie”, iată de ce analiza riguroasă a acestui fapt major al secolului XX a întîmpinat şi stîrneşte încă reticenţe, crede editorul acestui eseu-monument, care va deveni referinţă în domeniu: Une histoire mondiale du communisme, scrisă de Thierry Wolton în trei voulme.

Thierry Wolton îşi împarte materia în trei părţi: primele două volume, de găsit în librăriile Franţei începînd cu octombrie 2015, se numesc «Bourreaux» şi «Victimes» ; cel din urmă se numeşte «Complices» şi va apărea în 2016. Un decupaj care promite din start că perspectiva nu va fi cea a unui „entomolog” detaşat, adică a savantului care se apleacă asupra unui obiect de studiu convenţional – a unui sistem - , ci a unuia care se plasează la nivelul individului. Demersul declarat al lui Thierry Wolton constă în a povesti ce s-a întîmplat, a înţelege de ce şi a explica cum s-au derulat faptele. Dar la baza acestei investigaţii istorice se află o afirmţie răspicată, lucidă: aşa cum se derulează istoria sa în 30 de ţări ale lumii şi în secolul XX, comunismul presupune călăi, presupune victime şi presupune complici.

De ce este important să o afirme cineva despre comunism, cînd aserţiunea e valabilă şi în cazul altor totalitarisme? Răspunsul, subtil, e de căutat în capacitatea de seducţie planetară a unei utopii iar seducţia însăşi „ecranează”, orbeşte, în privinţa evaluării dezastrului provocat.

Thierry Wolton o afirmă în Prefaţă:

 „Regimurile totalitare, născute în creuzetul Primului Război Mondial, au făcut nenumărate victime în funcţie de o idee, de o reprezentare a lumii, ea însăşi fondată pe o metafizică: fascismul italian s-a structurat în jurul dogmei Statului, nazismul a avut drept referinţă ireductibilă rasa, iar comunismul a făcut din apartenenţa de clasă un absolut. Între toate totalitarismele, versiunea comunistă se înhăma la o misiune mai cuprinzătoare pentru că mai vagă: „duşmanul de clasă” n-a avut niciodată contururi precise. De altfel, ideologia comunistă a exercitat o influenţă cu mult mai importantă decît au putut să o facă fascismul sau nazismul. Durata şi întinderea cîmpului ei de acţiune au sfîrşit prin a face din universalismul mesajului său o ameninţare universală, atît de important a fost ascendentul asupra spiritelor, în ţările cucerite ca şi în mijlocul partidelor care l-au îmbrăţişat, şi acest lucru la scară planetară. Acest succes alimentează singularitatea acestei utopii şi o diferenţiază clar de cele dezvoltate de celelalte două tipuri de totalitarism.” (traducerea mea)

Impresionat, în tinereţe, de lectura romanului „Doctor Jivago” şi de mărturiile celei care avea să-i devină soţie - Nataşa Diujeva, figură a dizidenţei ruse refugiată în Franţa – Thierry Wolton face din studierea comunismului o pasiune şi-i consacră o carieră. După practic 50 de ani de cercetări şi nu mai puţin de 10 cărţi publicate pe tema idiologiei şi a regimurilor comuniste, eseistul Thierry Wolton propune acum o analiză de ansamblu, „o” istorie a comunismului – lăsând magnanim loc altor demersuri - , dar o face tranşînd, fără drept de apel, orice posibilitate de seducţie:

„Intenţia nu e de a reface drumul parcurs de o iluzie sfîrşită, ci aceea de a povesti comunismul în acţiune, cu sechelele încă foarte prezente. Dincolo de speranţele stîrnite şi în ciuda bunelor credinţe mobilizate pentru a le pune în practică, adevărul faptelor ne obligă să recunoaştem că această utopie a provocat mai multe daune umane într-un secol decît toate doctrinele în care oamenii au putut să creadă de la începuturi şi pînă azi. Nicio cauză, oricare ar fi intenţiile sale, nu merită asemenea sacrificii.”

Thierry Wolton nu se pretinde istoric, autorul îşi autodefineşte cele trei opusuri drept un „eseu de investigare istorică”, întreprins ca „un act de căinţă din partea unui european care a avut tot timpul şansa să trăiască liber, adresat tuturor celor pe care secolul comunist i-a aneantizat.” Autorul nu e deloc blînd cu lumea „liberă”, cu elitele occidentale, denunţînd cupiditatea oamenilor de afaceri sau orbirea, pasivitatea şi indiferenţa intelectualilor occidentali faţă de realităţile din spatele Cortinei de fer.

Demersul autorului este semnificativ nu doar în planul extrem de important al resituării morale a comunismului care a presupus călăi, victime şi complici, ci şi în sensul înţelegerii prezentului şi a mizelor sale: mondializarea, consumismul galopant şi dificila învăţare a democraţiei îşi au rădăcini bine înfipte în secolul comunist.

În România, procesul comunismului nu a avut loc. La un sfert de secol după căderea regimurilor comuniste în Europa de Est, România încă îşi refulează trecutul recent, incapabilă de un chiuretaj, fără îndoială dureros dar moral necesar, urgent, regenerator.

Legitimate de necesitatea reconstrucţiei societăţii, traducerea şi citirea în limba română a sintezei în trei volume, publicată în Franţa de Thierry Wolton sub titlul „O istorie a comunismului”, ar fi mai mult decît un act cultural în sine, sieşi suficient. Thierry Wolton va deveni o referinţă în încercarea de a ne privi onest, în oglindă.

Articolul a fost publicat în revista Scriptor n° 11-12, noiembrie-decembrie 2015.