Pe scurt despre punţile lungi

Un ucigaş a ucis o bătrână, apoi a fugit de la locul faptei cu mărunţişurile luate de prin casă. Conform spuselor lui, odată plecat de acolo s-a hotărât să se sinucidă.

A încercat, tot conform spuselor lui, una după alta mai multe metode clasice. A încercat să se spânzure. N-a reuşit. A încercat cu cuţitul. Nici atât. I-a trecut prin minte să sară în faţa trenului. N-a avut curajul.

Şi tot aşa până când a fost prins. Printre altele, la un moment dat, s-a gândit să se arunce de pe un pod. De pe o punte. Lucru pe care, inutil să spun, nu l-a făcut.

În DEX, la cuvântul punte ni se spune cam aşa:

1. Pod îngust (format adesea dintr-o scândură sau dintr-o bârnă) aşezat peste un şanţ, peste o râpă sau peste o apă, care poate fi trecut numai cu piciorul. ♦ Scândură groasă sau panou îngust aşezat pe o schelă, pe care circulă muncitorii când lucrează la înălţime. ♦ Pod suspendat sau mobil care leagă vasele de chei. ♦ Pod suspendat sau mobil la o cetate sau la un castel medieval. 2. Planşeu metalic sau de lemn, orizontal, care închide corpul unei nave la partea superioară sau care compartimentează nava pe nivele... Şi alte câteva sensuri.

Ce lipseşte? Lipseşte definiţia punţii ca acumulare frenetică de cât mai multe zile libere înainte şi după o sărbătoare, atât cât să se lege şi cu unul sau două rânduri de sâmbete şi duminici.

În spiritul acestei definiţii transpuse haotic în practică de câteva ori pe an, zilele libere nu vin firesc în continuarea zilelor de muncă. Nu. Munca, de altfel, nu trece decât rareori drept ceva firesc.

Frenezia zilelor libere nu este decât o frenezie care o concurează pe aceea a zilelor de muncă. Se răzbună pe ea într-o manieră demonstrativă, stridentă. Ştergem cu patimă amintirea zilelor de muncă. Să nu ne mai bântuie. Ne agităm să scăpăm de ele. Ne agităm. Ne înghesuim ca să ne eliberăm de aglomeraţia cotidiană.

Autorităţile ne ajută de câte ori au ocazia. Ne iau prin surprindere, de fiecare dată în ultimul moment, cu reglementarea punţilor. Şi cu modalităţile de recuperare a lor (mai nou se recuperează în avans).

Straniu, deoarece calendarul se cunoaşte de la începutul anului. Cel puţin. Să ne imaginăm că s-ar stabili oficial, de la întâi ianuarie al fiecărui an, zilele libere, punţile, zilele de recuperare pentru tot anul care începe. S-ar putea programa clar activităţi, servicii, concedii etc.

Dar, nu-i aşa, totul ar fi monoton şi plictisitor. Lipsit de bucurie. De imaginaţie. Ar fi ca şi cum ai şti din data de întâi ianuarie ce-ţi aduce Moş Crăciun. Un spirit lipsit de farmec. Aproape nemţesc.

Încerc să-mi imaginez încordarea mentală a celor care stabilesc modalităţile de recuperare a punţilor. Dacă e mai bine să fie recuperate înainte sau după ziua liberă, dacă trebuie recuperate sâmbăta sau duminica, zi pe zi, sau câte o oră pe zi în zilele lucrătoare până la concurenţa numărului de ore regulamentare. Sau câte două ore pe zi. Dacă orele suplimentare sunt sau nu obligatorii şi pentru cei care au cerere de concediu pentru zilele transformate în punte. Şi tot aşa. Nu e uşor să ai o funcţie de răspundere.

Există totuşi sabotori. Oameni pentru care şi zilele de muncă şi zilele de odihnă sunt ceva firesc. Pentru care între cele două categorii de zile nu există rupturi sau contradicţii.

Există sinucigaşi care se aruncă fără rezerve de pe astfel de punţi în vâltoarea muncii. Cu riscurile implicite.

Eu personal am rău de înălţime. Aşa că am stat şi eu mai mult pe-acasă în perioada asta.

P.S. Sabotorilor pe care, în calitate de coleg sau, mai rău, de şef, i-am exploatat în cursul anului care a trecut (şi în zilele lucrătoare şi în cele libere), le mulţumesc şi le urez la mulţi ani. Zâmbiţi, mâine va fi mai rău.