
Patriotism
0Iubirea de ţară: iată proba de caracter pe care majoritatea figurilor publice nu o trec. Unii dintre ei, în poziţii importante, nici măcar nu îşi pun problema. Gândesc „pragmatic“ şi iau decizii „realiste“. Pe scurt, sunt „inteligenţi“.
Şi totuşi. Faptul că ne pasă de locul în care ne-a lăsat Dumnezeu să trăim ar trebui să se vadă inclusiv la noi, la cei care nu conducem. În modul nostru de raportare cotidiană la cel puţin trei aspecte: teritoriu, limbă şi credinţă. Că România nu este de la sine înţeles aşa cum o vedem, că dimensiunea ei actuală, pentru a nu pomeni de cum arăta imediat după 1918, că s-a murit enorm, că am plătit cu vârf şi îndesat fiecare metru pătrat, că suntem, în definitiv, beneficiarii unui proiect de ţară realizat cu sacrificii ştiute şi neştiute – toate acestea nu par să înfioare prea multă lume.
Apoi, insulă paradoxală de latinitate, România a avut o unitate reală, mult anterioară celei politice, garantată de limbă. Micile diferenţe de grai, de la o regiune istorică la alta, nu umbresc, ci pun în evidenţă funcţia coagulantă a limbii. Care nu este un simplu instrument de comunicare, ci o stare de spirit. Cuvintele ne adună, transportă emoţii şi exprimă convingeri comune. Iată de ce, pe lângă poluarea mediului sau neglijenţa faţă de bogăţiile naturale, stâlcirea permanentă a limbii traduce lipsa loialităţii, exprimă superficialitatea unor locuitori care întârzie să devină cetăţeni reali ai ţării lor.
Cât despre credinţă, religiozitatea românilor are multe trăsături naţionaliste, dar nu neaparat şi patriotice. Se ignoră frecvent că Ortodoxia de la noi a ştiut să fructifice darurile altor neamuri creştine: de la bosniacul Macarie la sârbul Nicodim de la Tismana şi de la georgianul Antim la ucrainianul Paisie Velicicovschi. Românitatea s-a articulat nu prin diferenţă, ci prin sinteză. Este motivul pentru care orice exagerare a rrromânescului eşuează lamentabil: nu doar că nu am rezistat să nu ne vindem ţara, dar am dat-o pe bani foarte puţini.
Una peste alta, dincolo de faptul că Ziua Naţională este un bun prilej de inconsecvenţă colectivă, dezlegarea la peşte devenind una la fasole cu cârnaţi, trăiesc de ani buni sentimentul că de această ţară nu le pasă decât celor care vor să facă afaceri în ea, să îşi ştie banii garantaţi şi proprietăţile apărate. Îmi pare că asist la un experiment sistematic de desolidarizare a unei populaţii faţă de cadrul geografic şi identitar care i-a făcut posibilă apariţia. Că România devine, în plină luptă absurdă a celor care sunt la conducere, o locaţie. Adică din ce în ce mai puţin o patrie.