Păcatele capitale ale tranziţiei (2)

Dacă o revoluţie poate fi şi radicală, tranziţia este doar graduală. Prin Revoluţia de la 1989, a fost desfiinţată dictatura lui Nicolae Ceauşescu, iar PCR a fost scos în afara legii. Dar, cele două schimbări ţin de sfera puterii politice, care este localizată sus, după cum sus este localizată şi puterea lui Dumnezeu.

 În jos, se distribuie alte elemente ale vieţii societăţii, până la nivelul intereselor, interesul economic fiind „rădăcina pivotantă”. Or, antinomiile se ivesc la aceste niveluri intermediare, care pot fi văzute de Sus în Jos.

6. Dictatură şi Anarhie. Este doar un clişeu ideologic foarte comod afirmaţia că prin actul din 1989 s-a trecut de la Dictatură la Democraţie. De fapt, suntem încă în căutarea Democraţiei, care este „Răul cel mai puţin rău”, dintre toate regimurile politice, după cum afirma şi Churchill. Este adevărat că la acest regim democratic optim, nu se poate ajunge decât tot pe cale democratică. Or, acest proces de cristalizare este marcat tocmai de antinomia dintre Dictatură, care renaşte de Sus în Jos, şi Anarhie, care răbufneşte de Jos în Sus. În acest sens, nu atât noul „Regim Iliescu”, ci câteva măsuri discreţionare ale Guvernului Petre Roman au declanşat anarhia Mineriadei. Înclinaţii dictatoriale a vădit şi a dovedit Adrian Năstase, iar dacă dânsul nu era condamnat, un cu totul alt curs ar fi luat istoria Democraţiei în ţara noastră. Aceeaşi înclinaţie „renaşte din cenuşă”, iar numele noii păsări Phoenix este Victor Ponta. Ziua de 16 Noiembrie a marcat o reacţie a poporului român, a „nucleului tare” al lui, faţă de iminenţa unei alte Dictaturi. Pe planul Puterii politice, anarhia este prezentă şi Sus, adică în toate combinaţiile care se fac, se desfac, apoi se refac, între diverse partide şi formaţiuni politice, încât nimeni nu mai ştie unde este Stânga şi unde este Dreapta. Iar „orientarea” de bază este chiar această dezorientare. Oare, al cui este acum Vanghelie, care era pe punctul de a-şi îmbogăţi numele cu un „E” iniţial, şi care acum este trimis de la Victor Ponta la Alina Gorghiu, şi invers, asemeni Mântuitorului, de la Ana la Caiafa, şi invers!? 
 

7. Polarizarea socială. Acesta pare să fie păcatul cel mai grav al societăţii noastre de după 1989. S-a plecat de la un nivel de sărăcie generalizat, rămas de pe vremea comuniştilor. Cu excepţiile inerente oricărei Reguli, acestă sărăcie era distribuită relativ echitabil, ca să zicem aşa. După cum am arătat şi în alte articole, două au fost „resursele umane” care au intrat în joc, pentru a anula Principiul Echităţii, teoretizat încă de către Aristotel, în contextul democraţiei eline. Au intrat în joc, mai întâi, cei care aveau privilegii pe vremea comuniştilor, iar aici cel mai ilustru caz pare a fi acela al lui Dan Voiculescu, „Varanul”, aflat azi după gratii. A doua resursă a fost aceea a complexaţilor, a celor care au încercat să îşi rezolve complexele de inferioritate, acumulând cât mai multă avere şi putere. În limbajul folosit la punctul 2, este vorba de a compensa deficitul lui „a fi”, printr-un surplus al lui „a avea”. Aceste complexe de inferioritate nu apar la oamenii simplii şi normali, ci la oamenii complicaţi, încât mecanismele de compensare, care sunt şi de răzbunare, pot să apară la oricare nivel al rolurilor sociale, iar cazul sportivului Dinu Pescariu este elocvent în acest sens. Preşedintele Ion Iliescu, deşi a intuit şi a presimţit  fenomenul polarizării sociale, nu a reuşit să îl prevină, să îl oprească. Ecuaţia polarizării, ca proces, se defineşte aşa „Cei săraci şi mulţi sunt tot mai mulţi şi tot mai săraci, iar cei bogaţi şi puţini sunt tot mai puţini şi tot mai bogaţi”. Se pare că încă nu s-a găsit strategia prin care să fie vindecat acest mare Rău, care este deja unul naţional. Multiplele înţelesuri pe care Victor Ponta le dă cuvântului nobil „unire”, sunt un fel de „Frunză verde de dai, n-ai / Nu crapă chiar unde dai”. Ne paşte riscul de a confirma doctrina lui Marx. Dacă doctrina Liberală are şi o variantă Neoliberală (Ştefan Zeletin), atunci, prin simplă simetrie, putem vorbi atât despre o Neoburghezie, cât şi despre un Neoproletariat. Iar aşa numita Clasă  politică de azi este etajul politic al Neoburgheziei.
 

8. Fascinaţia Prezentului. Din perspectiva Metafizicii, problema Prezentului este aproape indiscernabilă, dar oamenii, înţeleşi ca simpli oameni, nu sunt metafizicieni, încât ei disting, tot simplu, între trecut, prezent şi viitor. Pe vremea comuniştilor, exista un fel de cult al viitorului, cristalizat în faimoasele „Planuri cincinale”. Aproape în mod miraculos, ele erau realizate tot timpul înainte de termen, dar, oricum, ele erau realizate. După 1989, asistăm la un fenomen aproape bizar, întrucât toate Planurile sau Proiectele de ţară, elaborate până acum, au fost absolut utopice, au fost doar „Vorbe în vânt”. Asistăm aici la un mecanism mai subtil şi mai general. Noua Constituţie este efectiv o realizare de valoare, chiar dacă ea urmează să fie modificată în unele puncte. Dar, Legislaţia care este elaborată în Parlament, este marcată vizibil sau ne-vizibil, în diverse puncte ale ei, de interesele unor grupuri parlamentare, care sunt corelate cu interesele economico-financiare ale diverselor societăţi, în vârful cărora stau  cei „îmbogăţiţi peste noapte”, numele „baroni” fiind numele lor generic. Aflăm „pe surse”, că modificarea unui singur cuvânt dintr-o Lege, a deschis calea pentru „Împărăţia petrolieră” a lui Dinu Patriciu. Toate controversele aflate azi pe rol, în jurul cuvântului „Imunitate”, sunt semnificative în acelaşi sens. Deşi Imunitatea este definită clar în Constituţie, ea este re-definită tendenţios de către plagiatorul Victor Ponta şi de către libertinul reformat Călin Popescu-Tăriceanu, potrivit unor interese prezente şi limitate. Şi, deşi  Managementul face distincţia clară între Viziune, pe de o parte, şi termenele ei – scurt, mediu şi lung -, pe de altă parte,  Proiectele rămân utopice, întrucât atenţia este centrată pe acum şi aici, pentru satisfacerea intereselor lui X sau Y. Pe de altă parte, tot din perspectiva acestui Prezent pragmatic şi liniar, este revăzut şi Trecutul. El se reduce preponderent, dacă nu chiar exclusiv, doar la „Condamnarea comunismului”, ignorându-se faptul că alături de noi, părinţii şi bunicii noştri au trăit atunci şi nu au stat cu braţele încrucişate pe piept, ridicându-le doar pentru a-l aplauda pe Dictator.

9. Obsesiile subterane, ca pseudo-valori. La suprafaţa vieţii şi mai ales în spaţiul public, oamenii afirmă şi promovează anumite valori, pe care le marcăm cu semnul (+). După o schemă similară cu aceea a relaţiei dintre mobil şi pretext, sub aceste valori se ascund oponentele lor, care sunt trei, adică anti-valorile (–), non-valorile (0) şi pseudo-valorile, ultimele fiind valori doar în aparenţă, dar în esenţă fiind sau non- valori ( +/0) sau chiar anti-valori (+/–).  Rămase, pe vremea comuniştilor, doar în stare latentă, sau cu o arie restrânsă de manifestare, ies la suprafaţă şi capătă proporţii sporite în viaţa noastră, cel puţin trei obsesii, care sunt Banii, Agresivitatea şi Erosul. Or, cele trei priorităţi, care se constituie într-un fel de Treime păgână, distorsionează întreg câmpul axiologic al vieţii noastre, tinzând spre un fel de neobarbarie. Ne limităm aici doar la enunţarea lor, întrucât ele necesită o analiză mai largă şi mai concretă, inclusiv una ilustrată.
 

10. Criza Libertăţii. Chiar şi „nostalgicii”, cum sunt numiţi ei în Mass-media, ca şi în limbajul comun, vor trebui să recunoască faptul că anul 1989 ne-a adus ceea ce aproape că nu mai speram să avem, adică Libertatea. Gesturile de dizidenţă erau rare şi limitate, cel mai mare dizident fiind tot Bulă, cu umorul lui subteran şi infailibil. Eliberaţi din chingile Sistemului, vegheat cu străşnicie inclusiv de Securitate, oamenii au trecut în „Imperiul Libertăţii”, adică fiecare a făcut ce a vrut, ce l-a dus capul să facă. Ca replică faţă de Constrângerea absolută, a intrat în joc Libertatea absolută, adică fără nici o limită sau îngrădire. În Dicţionar, alături de cuvântul „libertate”, mai avem şi cuvintele „libertinism” şi „libertinaj”, iar acestea nu stau cuminte în Dicţionar. Fără nici o legătură cu o Necesitate raţională şi însoţită de transferul de răspundere şi responsabilitate (5), libertatea se transformă în libertinism şi libertinaj, care nu pot fi constrânse şi limitate decât cu ajutorul gratiilor.
 

PS  În Mass-media s-a cristalizat ideea diferenţei relativ mari între ce poate face un Preşedinte al ţării, potrivit atribuţiilor sale constituţionale, şi ce aşteaptă majoritatea oamenilor de la dânsul. O parte din acest interval este acoperit de către DNA. Dar, o parte, oricât de mică, trebuie acoperită şi de către cetăţeni, de către fiecare dintre noi. În acest sens, este memorabilă o propoziţie a lui Goethe, rostită când locuia în Hamburg: „Dacă fiecare cetăţean din Hamburg face curat în faţa casei sale, Hamburgul va fi un oraş curat”.