O scurtă schiţă biografică a birocraţiei

La nivelul cel mai înalt stă Parlamentul, care elaborează şi/sau modifică Legile. Am văzut că, în această activitate raţională, pot să apară trei riscuri: 1. Sunt elaborate Legi noi, pentru a umple „golurile legislative“, dar chiar şi acestea pot fi speculate de către infractori; 2. Apar Legi noi, numite „cu dedicaţie“, care protejează doar anumite interese, care nu sunt generale, adică „naţionale“, cum le zicea Gabriel Oprea.

3. Se ivesc decalaje sau confuzii între Legi şi „Regulamentele/metodologiile de aplicare” a lor. Am menţionat că, stând în fotoliu, Funcţionarul are pe birou trei documente: Legile (împreună cu Regulamentele), Cererile cetăţenilor, care sunt scrise negru pe alb, şi Rezoluţiile, care cad în răspunderea lui, dar care rămân doar posibile. Aici urmează un şir nelimitat de posibilităţi, ca indice al libertăţii Funcţionarului.

1. În „Teoria Generală a  Dreptului” se face distincţia  fundamentală între Spiritul unei Legi şi Litera aceteia. Oricare Lege are un anumit coeficient de generalitate, încât ea nu poate viza, în chip complet, toate cazurile concrete, individuale, cazuri (şi necazuri) care diferă de la o situaţie la alta. Dificultatea este una reală, iar Jurisprudenţa este menită să arate modul în care aceste situaţii noi şi complexe (complicate) pot fi soluţionate corect. Or, aici este marea suferinţă a Birocratului. El nu poate, sau nu vrea să îşi pună mintea la contribuţie, ca să interpreteze corect acel „rest” care se interpune între Legea generală şi situaţia concretă, individuală. El este un „tipicar”, atent numai la detalii, fără a face diferenţa dintre important, mai puţin important şi lipsit de orice importanţă.

2. Există o diferenţă mare - una ca de la Cer la Pământ - între „nu poate” şi „nu vrea”. În primul caz, Funcţionarul este de bun- credinţă şi se confruntă cu o dificultate reală, pe care se străduie să o soluţioneze cumva, mai devreme sau mai târziu, de unde şi amânarea legitimă, care este de înţeles. Numai că aici urmează o despicare de planuri, determinată de natura relaţiei extrajuridice dintre Birocrat şi petent.

Dacă îl cunoaşte pe petent (client), Funcţionarul soluţionează repede şi favorabil cererea acestuia. Dacă nu îl cunoaşte sau are un conflict cu el, urmează amânarea. În biroul său, Funcţionarul are o discretă „Listă de priorităţi”, elaborată după criterii numai de el ştiute. Pe birou se adună cererile şi dosarele nesoluţionate, astfel intrând în joc duetul şi duelul dintre aşteptarea petentului (clientului) şi amânarea Birocratului. Volumul dosarelor sau al cererilor creşte sau scade, în funcţie de cuantumul mitei, sau al altor „servicii” reciproce. Încă pe vremea comuniştilor se vorbea despre „schimburile de servicii”, în care banii nu ies la suprafaţă, dar acţionează în culise, invizibili. Pe de altă parte, chiar şi Funcţionarul corect este derutat de mulţimea Legilor, ca şi a tot felul de amendamente, modificări, făcute de la o zi la alta în funcţie de „oportunităţi”. O aceeaşi faptă poate să cadă sub incidenţa mai multor Legi, unele dintre acestea fiind concurenţiale, sau neclare. Birocratul, care este şi „un băiat deştept”, alege aspectul favorabil al Legii, adică favorabil pentru o infracţiune. Aşa apare diferenţa – asupra căreia am tot revenit - dintre Pretext şi Mobil, primul fiind legal, dar numai formal, al doilea fiind în fond o infracţiune.De unde şi expresia de largă circulaţie „un cinstit matrapazlâc”. Vinovatul nu va recunoaşte că este vinovat, pentru că el invocă doar Pretextul, nu şi Mobilul. El recunoaşte că este vinovat, numai dacă este interesat, de efectele Legii denunţului, spre exemplu.

3. Birocraţia poate fi definită şi ca o victorie a cantităţii asupra calităţii. Iar aici, cantitatea nu este doar volumul de hârtie antrenat în joc, ci şi mulţimea funcţionarilor. Există o Lege cu lista profesiilor reglementate (Legea nr.200/ 2004), care a fost şi ea modificată continuu. Ne uimeşte şi aici mulţimea şi varietatea profesiilor acreditate. Cititorul poate vedea partea de profesii care se referă la „Transportul marin”, spre exemplu, pentru a-şi face o idee. Pe lângă profesiile acreditate, mai sunt şi profesiile care funcţionează „la negru”, practicate, dar nerecunoscute şi doar parţial retribuite. Într-o lume a iniţiativei, care este şi una a riscului, o poziţie foarte înaltă, ca şi o frecvenţă descumpănitoare, o are Consilierul. Citez doar o opinie, cuprinzătoare şi favorabilă acestei meserii: „Consilierul poate fi angajat de catre un centru de plasare a forţei de muncă, de un liceu sau o universitate, de o companie specializată în plasarea forţei de muncă sau de alte instituţii şi organizaţii private, de şcoli, de o agenţie de personal şi de alte astfel de instituţii. În unele ţări europene, consilierii pot fi şi profesori sau membri ai corpului profesoral din cadrul unor şcoli sau licee, în alte ţări europene aceştia sunt angajaţi ai statului sau ai autorităţilor locale şi regionale.” Vremea comuniştilor era şi o vreme a inspectorilor de tot felul, încât s-a ajuns la expresia populară, dar nu şi populistă, „Unul cu sapa, cinci cu mapa”. Cel cu mapa mai era numit şi „Băgător de seamă”, adică observator. El pune lucrurile, când sub lupă, când sub binoclu, după împrejurări şi oportunităţi, adică după criterii şi interese proprii. Prin contrast revoluţionar, vremurile noastre sunt ale Consilierilor de tot felul, care nu sunt „cu sapa sau cu mapa”, ci cu plicul sau punga, şi nu este vorba de „Punguţa cu doi bani”.

4 Administraţia este ceva, Birocraţia ei este cu totul altceva. Este Răul care poate însoţi Binele, ca o umbră a acestiua, este defectul în care se poate converti o calitate, o virtute..

O cale pe care se poate scăpa de acest  Rău acumulat istoric, şi descris de Kafka, este Informatizarea, adică simplificarea hârtiilor şi chiar înlocuirea hârtiei cu informaţia din „spaţiul virtual” Ne putem  înscrie astfel în succesiunea celor trei revoluţii, a substanţei, a energiei, a informaţiei. Dotarea tehnologică este necesară, dar nu şi suficientă.Au fost cumpărate aparate de înaltă tehnicitate, dar care „şomează”, din lipsa specialiştilor. Şi nu este vorba numai de specialişti, într-un domeniu sau altul, ci de Funcţionarii prezenţi în oricare domeniu. Vice-premierul Vasile Sebastian Dâncu vine aici cu o perspectivă actuală, necesară, benefică. Cunoscând şi calităţile administraţiei austriece din Ardeal, dânsul propune câteva linii de restructurare a Administraţiei, între care menţionăm doar patru: a) Politizarea poate coborî până la un anumit nivel al vieţii sociale, nu şi mai jos, încât ea să nu afecteze Administraţia, care are propria ei autonomie; b) Între postul de funcţionar ocupat şi nivelul de pregătire al ocupantului trebuie să existe o concordanţă, iar în acest sens „Nu se poate să existe un funcţionar public proprietar al funcţiei (s.n.T.C.), el trebuie să facă continuu dovada unei pregătiri”; c) Se va  înfiinţa (recrea) „Institutul Naţional de Administraţie”, care va pregăti specialişti în Administraţie, încât ocuparea şi promovarea în funcţii să scape de povara istorică a „nepotismelor” de tot felul. d) În sfârşit, este necesară şi o Lege a Administraţiei publice, respectiv, toate Legile acestui domeniu, elaborate deja, trebuie adunate într-un Cod nou şi coerent, unitar.   

5.  Proiectul este raţional şi necesar, numai că, împreună cu alte proiecte, similare, este periclitat de poziţia actuală a Guvernului Cioloş, a „Guvernului de tehnocraţi” Acest Guvern, o emanaţie a „mişcării străzii”, este obligat să se mişte el însuşi între Scylla şi Caribda, o „stâncă” fiind PSD, alta fiind PNL. Liviu Dragnea –cu surâsul său subţire- a avansat doar o vagă ameninţare, pe când  Călin Popescu-Tăriceanu, neoliberalul rătăcit de la doctrina clasică, vizează explicit „Moţiunea de cenzură” prin care „Guvernul de tehnocraţi” să fie trimis la plimbare, probabil ca să ajungă în „stradă” de unde a plecat. Noi sperăm că nu va fi aşa şi că -vorba românului- „Nu mor caii când vor câinii”, fie ei dulăi bătrâni sau numai căţei.

PS Tema-problemă a Birocraţiei este una exasperantă. Abordând-o, m-am legat la cap fără să mă doară, şi , bine sau rău, îmi pare bine că am „isprăvit-o”, deşi n-am istovit-o. Tema, ca temă teoretică, poate fi eludată, sau trimisă la plimbare, problema practică rămâne şi este una mai grea decât s-ar putea crede, chiar la prima vedere, cu atât mai mult la a doua sau la a treia, dacă ne oprim la aceasta..