Nu aş fi vrut să vă povestesc cum mi-am trăit duminica, probabil cea mai neagră din câte mi-au fost date până acum. Nu aş fi vrut pentru că am văzut un popor în genunchi şi multe lumânări aprinse. Era destul. Ar fi urmat, firesc, tăcerea. Mai cred că fiecare îşi trăieşte durerea aşa cum e lăsat de Dumnezeu. Cu disperare, cu lacrimi, implorându-L pe Cel de Sus să-l ierte, să-i ierte şi pe toţi din jur şi să-i ajute, urlând la Dumnezeu că l-a uitat, în rugăciune, în tăcere. E imposibil de povestit cum trăieşti o suferinţă, cum plângi morţii, cum te cutremură până în temelii neputinţa în faţa unei tragedii ca cea din Clubul Colectiv.

Mi-am căutat gândurile şi credinţele, ca mulţi dintre voi în duminica cea neagră, la biserică. Căutam liniştea, momentele acelea unice în care poţi sta singur în faţa lui Dumnezeu, să îi spui tot. Să-L rogi să nu îi uite pe cei pe care-i plângi. Să îi primească pe unii lângă El, pe alţii să îi mai lase printre noi. Momentele acelea divine de rugăciune, în care tu îi recunoşti Lui că nu mai ai nicio putere. Aşa am luat calea, duminică spre după-amiază, spre două mănăstiri de lângă Bucureşti. Am ajuns aici prima oară acum două luni şi am tot revenit. Nu am prins niciodată vreo slujbă, o predică, dar mereu mă întorceam spre casă cu gândurile şi sufletul aşezate de Dumnezeu acolo unde trebuia. Se făcea linişte, deodată, în mine. Aşa am ales, în duminica neagră, să merg din nou, pentru a fi, în felul meu, cu Dumnezeu, cu morţii unui popor plâns, cu toţi părinţii disperaţi, cu cei care abia mai au suflare lângă sau pe paturi de spital.

Mi-am luat copilul, mama şi ne-am oprit la Mănăstirea Căldăruşani. Din nou, nu mai era slujbă, era târziu, spre ora 16.00. Puţină lume se mai ruga aici, atunci. Am ajuns şi în muzeul din curtea mănăstirii, am ţinut să îl văd din nou, tot pentru linişte. Preotul, acelaşi pe care îl mai văzusem de două ori acolo, era la intrare, lua banii pe bilet, strânsese lângă el şi câţiva credincioşi. Eram, probabil, vreo zece oameni în muzeu. Părintele vorbea diverse cu grupul ăsta mic adunat lângă el. Matei îmi arăta icoană după icoană, într-un joc de copil pentru care provocarea lui în suferinţa cea mare înseamnă să te facă să râzi, să nu mai fii trist. E greu la zece ani să accepţi altfel o mare tragedie. O cale lungă spre ieşire, tot amânam să plec din acel loc. De teamă, aşa cred. Ne-am oprit lângă preot, vorbea cu noi, vorbea cu mâna de oameni strânşi lângă el. Ne împărtăşea propria viziune despre tragedia din Clubul Colectiv.

„Li s-a dat ce au cerut. Dacă ei asta au spus din gură, cu muzica aia rock, asta li s-a dat. Tot ce spui din gură ţi se dă”. Ascultam încremenită. Matei, cu ochii căscaţi la părinte, nu îmi mai explica, deodată, nimic. Nu prea tăcuse până atunci. Şi preotul ne spunea în continuare, senin, lucid, ca un adevărat învăţător al lumii, că aşa se întâmplă atunci când îi cerem Celui de Sus să ne omoare, când ascultăm muzica Satanei, când spunem ceva rău. Murim, aşa păţim. Aşa, chiar arşi de vii. Am ieşit năucită în curtea bisericii, fără să am puterea să îi spun părintelui ceva. Nimeni, de fapt, nu îi spunea. E greu să fii pregătit să te răfuieşti cu cineva într-un loc sfânt, cu atât mai puţin cu un preot.

„Mamă, dar dacă ascult muzică rock, ştii că mai ascultăm prin pauze, la şcoală, o să mă ardă Dumnezeu de viu?”. Atât m-a întrebat Matei. Pe marginea laculului de lângă Mănăstirea Căldăruşani, în liniştea pe care o căutam, printre partidele închipuite de pescuit ale lui Matei, i-am explicat copilului meu de ce e fals ceea ce auzise, de ce numai o minte schimonosită de prostie, de răutate şi de frustrare poate gândi aşa. De ce Dumnezeu nu ne vrea răul, nu ne ucide. De ce doar oamenii lăsaţi fără un dram de suflet, de milă, de credinţă, de compasiune şi gândire pot fi capabili de aşa nenorociri, de aşa vorbe.

Am ieşit pe poarta mănăstirii mai îngenuncheată decât atunci când am intrat. Şi am plecat cu mama şi Matei spre cea de-a doua, de data asta cu speranţa disperată că pot aprinde în linişte încă 29 de lumânări. Câte suflete ne erau luate până duminică după-amiază. La Mănăstirea Snagov era, la fel, gol. Era, în mintea mea, aşa cum trebuia să fie. Nimeni. Doar Dumnezeu. Am intrat în biserică toţi, să ne închinăm, ca oamenii creştini. La uşă, pe dinăuntru, preotul discuta cu alţi doi credincioşi, un el şi-o ea, asistaţi de femeia care vindea cruciuliţe, icoane şi tot ce mai era. Se vorbea tare, dar tot ne-am închinat în legea noastră. La uşă, înainte de ieşire, oprindu-ne să luăm lumânări, părintele vorbea diverse cu cei doi. „Aaa, tu eşti din Severin, Turnu-Severin, acolo unde Preasfinţitul a făcut biserica aceea. Ştiu-ştiu, şi-au dat posturile în familie, aşa se face. Eii, lasă că ştiu eu mai bine cum e, restul de vorbe sunt pentru cei care nu cunosc. Tu la care biserică eşti? Da, păi de acum ai dreptul să stai lângă episcop…”.

Şi preotul, înţepenit în faţa uşii închise a bisericii, îi explica bărbatului diverse. O discuţie sterilă, nu înţelegeam, oricum, nimic şi nici nu mă interesa. Tot ce căutam era să cumpăr lumânări. „Dar cum te cheamă pe tine, băieţel? De unde vii?”. Şi Matei s-a oprit, a spus ca un copil câte ceva despre el, a primit şi un dar. „Uite, alege de acolo, de pe masă, un magnet pentru frigider cu Mănăstirea Snagov, să ai amintire de la mine, de la părintele de aici”. Şi Matei şi-a ales ce-şi dorea, la fel, ca un copil. 
Bărbaţii vorbeau mai departe între ei. Noi, cu ale noastre. „Dar, auziţi, aţi văzut cum au murit arşi de vii? Păi ştiţi doar ce melodie ascultau când au luat foc, nu?”.

Şi am încremenit. Din nou. Slujitorul bisericii din Severin, venit la Mănăstirea Snagov probabil ca să se roage, a încins cu preotul de aici discuţia despre morţi, despre răniţii aflaţi în agonie. Aşa, în uşa bisericii. Senini, ba chiar râzând, râzând! Cu detaşare, exact ca atunci când i-ai povesti cuiva că te-a prins ploia pe drum, dar n-ai păţit nimic, doar te-ai ales cu câţiva stropi şi-a fost frumos. Că dacă rock le-a trebuit. Că dacă ei au vrut să ardă. Că, da, dom’le, aşa nu înţeleg oamenii că nu-i de joacă nici cu diavolul, dar nici cu Dumnezeu. „I-a chemat moartea şi s-au dus după ea. Asta au făcut. Era o fată aici, chiar aici la mine, că am deschis situl în curtea mănăstirii. Era arheolog, venea aici cu echipa la săpături. A plecat vineri de la mine, mi-a spus «La revedere, părinte! Ne vedem luni!» A plecat râzând şi s-a dus acolo să ardă. Ei, ce-a căutat ea acolo, la moarte, să cânte şi să cheme moartea?”.

Am plecat şi de aici. Am plecat în tăcere, aprinzând 29 de lumânări. Am plecat vorbind din nou cu Matei. Spunându-i că nimeni nu moare pentru că ar cânta ceva. Spunându-i că preoţii pe care tocmai îi văzuse şi îi auzise erau nişte sărmani. Sărmani în suflet şi în minte. Că niciodată calea lor nu va fi cea a lui Dumnezeu. Că niciodată vorbele lor nu vor fi cele ale lui Dumnezeu. Că aceştia sunt oamenii de care trebuie să te fereşti toată viaţa.  Nu să-i convingi că ei greşesc, că ei păcătuiesc. Nu să te răfuieşti cu ei. Doar să-i ignori, să mergi pe calea ta. Pe calea bună. Să Îl urmezi pe El. Să fii pe drumul Lui. Pentru că niciodată răul nu poate fi stârpit cu un alt rău. Numai cu bine. 

Dumnezeu să ne ierte pe toţi!