Tragedia de la Colectiv a expus o neîncredere fundamentală în bunele intenţii şi transparenţa deciziilor care se iau de către mai marii peste Sănătate. Mă refer aici la nefuncţionarea sectiei pentru arşi, construită în cadrul unui contract cu firme apropiate fostului primar anchetat pentru luare de mită, nepotrivirile în declaraţiile despre răspunsul la primele apeluri de ajutor ale victimelor, asistenţa psihologică administrată heirupist de către voluntari, tergiversările cu privire la transferul în străinătate al victimelor, contradicţiile între declaraţiile directorilor de spitale şi observaţiile martorilor cu privire la  stocul de medicamente şi materiale. Fiecare din aceste elemente reprezintă o cristalizare a unor probleme uriaşe de sistem:

  • politizarea numirilor în poziţiile de management al instituţiilor spitaliceşti
  • încrengăturile politico-economice care au infiltrat cheltuirea banului public repartizat sistemului medical
  • continuarea practicii falimentare de a investi în clădiri şi aparate şi nu în angajarea, formarea şi pregătirea oamenilor care lucrează în sistem
  • conflictul mocnit între medicina de urgenţă şi sistemul paramedical smurd
  • starea deplorabilă a asistenţei psihiatrice şi psihologice rămasă la nivelul azilelor şi sanatoriilor antebelice, incapabilă să răspundă la probleme actuale (dezastre, droguri, alcoolism, demenţă, pauperizarea pacienţilor cu dizabilităţi psihice care ajung adesea în situaţii sociale disperate)
  • absenţa unor protocoale care să unifice şi să standardizeze practica medicală
  • obsesia privind imaginea şefilor şi scandalul public, secretomania menită a acoperi neajunsuri care ar putea fi, doamne fereşte, decontate politic

 

Este emblematic articolul din Viaţa Medicală despre tragedia din Colectiv. O critică mai dură venind din interiorul sistemului nu există. O critică mai voalată şi mai chinuită să cruţe sensibilităţi este greu de imaginat.

Sistemul medical românesc a rămas în urma timpurilor şi a nevoilor de sănătate ale populaţiei. Miniştri din toate partidele şi de toate profesiile s-au temut, cu îndreptăţire, să deschidă această cutie a Pandorei. De la medici-profesori, la avocaţi, economişti şi vânzători de maşini, nimeni nu a ajuns la miezul problemei: este nevoie să reconstruim sistemul pe o paradigmă nouă, medicina s-a transformat dintr-o disciplină care vindecă boli, într-una care îngrijeşte condiţii medicale în general cronice. Cu excepţia bolilor infecţioase şi a câtorva situaţii acute de tip chirurgical, majoritatea bolilor au devenit cronice - ulcerul, hipertensiunea şi bolile cardiovasculare, diabetul, depresia şi schizofrenia, hepatitele şi hiv-ul, bolile reumatice, neurologice şi chiar cancerele sunt situaţii de boală care se întind pe perioade lungi de timp şi în care bolnavul trebuie să beneficieze pe lângă intervenţia în criză, de monitorizare medicală continuă, asistenţă la domiciliu, îngrijire psihologică, socială şi sprijin pentru membrii familiei care poartă adesea o mare parte a greului.

  • Costurile, în această paradigmă, devin un element esenţial de gestionat şi ele trebuie să fie în acord cu rezultatele care trebuie măsurate şi comparate pentru că banii nu sunt niciodată de ajuns, nicăieri în lume.
  • Îngrijirile trebuie să-şi mute punctul central dinspre spital spre ambulator şi comunitate, cu un accent mai mare pus pe calitatea vieţii pacientului care, cel mai adesea, va fi un client de durată al sistemului medical.
  • Este inacceptabil să avem premiere medicale de milioane de euro într-un oraş sau două şi segmente vaste de populaţie care nu au acces nici la cele mai elementare îngrijiri medicale.  
  • Medicul de familie trebuie descătuşat de povara birocraţiei şi să i se returneze calitatea de cel mai apropiat de pacient dintre medici.
  • Este nevoie ca Statul să încurajeze formarea unor asociaţii care să reprezinte în mod autentic interesul pacienţilor şi al familiilor acestora prin asigurarea unei finaţări publice care să acopere costurile de funcţionare, pentru a nu mai depinde de generozitatea unor sponsori cu interese în sistem. Asociaţiile de pacienţi vor asigura caracterul democratic şi vor constitui vocea critică şi masa critică necesare reformei.
  • Deschiderea sistemului medical către segmentul non-guvernamental nonprofit care poate asigura o cale de mijloc între managementul politizat de Stat şi cel orientat spre profit, privat.
  • În 2007, România a intrat în Uniunea Europeană promiţând reforma sistemului psihiatric. Este timpul să ne achităm de promisiunea făcută. Condiţiile în care sunt trataţi oamenii suferind de boli ale minţii şi ale sufletului sunt marea ruşine ascunsă a acestei ţări.

Tot accidentul de la Colectiv ne-a arătat şi partea pllină a paharului: extraordinara solidarizare a populaţiei cu suferinţa semenilor bolnavi, disponibilitatea medicilor de a acţiona cu profesionalism şi dăruire atunci când există o miză importantă, resursele pe care alte ţări din Uniunea Europeană sunt dispuse să le aloce pentru a ne ajuta să acoperim golurile din sistem. Numărul mare de supravieţuitori care vor avea nevoie de îngrijiri medicale de durată şi familiile acestora vor constitui, poate, o presiune constantă spre schimbare, în viitor.

Ce va reuşi să extragă din toate acestea viitorul ministru? De unde va începe, dacă va începe? Mai aşteptăm un an, până când un ministru ales politic să îşi asume un demers curajos? Boala sistemului medical românesc se dovedeşte a fi, şi ea, cronică.