Mulţumesc Academiei Române

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
acade

Am aflat, în sfârşit, de ce m-am întors în ţară. Un studiu extins al Academiei Române răspunde unei întrebări pe care eu am considerat-o întotdeauna retorică.

Mai des decât mi-aş dori, sunt întrebat de ce m-am întors în ţară. Eram proaspăt absolvent de ştiinţe politice al Universităţii Nottingham, cu specializare în diplomaţie. Urmasem studiile de relaţii internaţionale ale Universităţii York, cu specializare în integrare europeană şi ale unui liceu din Coreea de Sud. În cazul celui din urmă, am sărit două clase, ceea ce mă făcea absolvent de masterat la 21 de ani, cu vreo trei ani înainte ca România să intre în UE. Undeva, între diplomele din casă, am şi una semnată de Clinton, pentru realizări extraordinare. 

Niciun studiu nu mi-a fost plătit de statul român, direct sau indirect - şi nu se compară cu susţinerea şi dragostea pe care am primit-o din partea familiei mele. Statul român m-a considerat, de altfel, ca având şapte clase primare până prin 2007, şi apoi nu a înţeles unde mi-e bacalaureatul, după ce-mi echivalase diplomele de la facultăţile din străinătate. 

Acest lucru nu m-a oprit să lucrez în multinaţionale sau în cam orice altă formă şi funcţie, la stat sau în privat. M-a încetinit, e drept, mi-a făcut nopţi albe legate de faptul că nu mă pot înscrie în multe concursuri, ba chiar m-a făcut să mă simt, uneori, turist în propria ţară şi mi-a afectat direct planul iniţial de la întoarcere, acela de a lucra în diplomaţie. 

Cam 12, 13 ani mai târziu, îmi pare bine că n-am ajuns în MAE, iar după ce am trecut printr-o decadă de consiliere şi consultanţă politică, pot spune cu ceva încredere că nici serviciul public nu mă mai atrage, nicidecum partea de a spune politicienilor de ce nu trebuie să mintă. Da, am un CV care trebuie organizat după ocupaţie, că dacă-l pun cronologic, cred că dau atacuri de cord HR-iştilor. Nu mi-a fost uşor. 

Problema cea mai mare, de altfel, nu a fost angajarea, cât neadaptarea la societate, după vreo 8 ani plecaţi în străinătate, definitorii pentru o maturizare care văzuse numai societăţi liberale, democratice, în state funcţionale. Abia acum pot spune că pot înţelege unele aspecte ale României mai bine. Pentru primii mei angajatori eram de un exotism feroce, pentru ultimii, mai ales cei din mediul politic, un pericol iminent. 

Ştiu cazuri, încă de pe vremea lui Emil Constantinescu, în care tineri studiaţi afară pe banii statului român nu numai că nu erau chemaţi înapoi pe vremea lui Ion Iliescu, ba chiar erau trimişi oriunde, dar nu în sistemul public. Ştiu chiar şi faptul că acele burse nu erau date întotdeauna pe realizări academice. Întreg sistemul era absolut viciat. 

Dar ştiu şi alte cazuri, mult mai multe, de oameni cu studii la universităţi de prestigiu care s-au întors în ţară fără să spună pâs, fără să ceară sau să primească vreun sfanţ de la statul român. Lucrează neabătuţi, n-au nicio treabă sau simţ al vreunei datorii neplătite de stat pentru că s-au întors. Între noi toţi există o uşoară frustrare că am ales drumul mai dificil, fără naţionalisme cretine sau motivaţie exactă pentru întoarcere. Aşa s-a întâmplat, pur şi simplu, circumstanţele au fost de aşa natură. 

Pentru a reduce pierderile de capital uman cu pregătire superioară, prin părăsirea ţării, credem că se impune ca orice absolvent de învăţământ superior, beneficiar al subvenţiei de la buget, să fie obligat să lucreze în ţară un interval de timp egal cu durata studiilor subvenţionate sau să deconteze cheltuielile cu pregătirea profesională. - Academia Română, Strategiei de dezvoltare a României în următorii 20 de ani, vol III-2, p35

Nu aşa îi aduci înapoi, iar dacă tocmai au intrat în câmpul muncii, mult noroc cu recuperarea unui an de studii în străinătate. La York, strict taxele sunt 21.000 de euro pe an. Mult noroc celor care îşi găsesc de muncă, la prima slujbă, un salariu de 1.750 de euro pe lună. Ar trebui să-i dea pe toţi, mâncarea e fudulie. Alternativ, la un 30% plătiţi dintr-un prim salariu de 1.500 de lei net, datoria s-ar stinge în 17 ani; hai, 10 ani, că îţi mai creşte salariul, în timpul ăsta. Asta ar fi doar pentru un an de studiu - 10 ani de muncă!

Le transmit onoraţilor membri ai Academiei Române, autori ai acelui studiu, dar în special celui care a avut acea idee măreaţă, care poate are în minte prima întrebare pusă în acest articol, că m-am întors în ţară fix ca să-i dau pe ei jos.

Măcar acum ştiu şi eu de ce m-am întors, nu? Iar pentru orice student român cu rezultate bune, care poate ajunge la York sau la Nottingham şi are nevoie de o scrisoare de referinţă, mai ales pentru numeroasele burse pe care acele instituţii le oferă, fără să ceară ceva de la statul român, îi stau la dispoziţie pentru o scrisoare de referinţă. Dacă se va întoarce, fără scandal, doar cu dorinţa de a trăi în România, mai schimbă şi el o strategie de dezvoltare şi aşa, încet, încet, în vreun secol, evoluăm cu toţii.

Puteţi citi miile de pagini din Strategia de dezvoltare a României în următorii 20 de ani aici. N-ar trebui cu totul aruncată la coş pentru un singur paragraf, ci lecturată cu atenţie şi corectată, acolo unde trebuie, pentru binele nostru, al tuturor.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite