Melcul

În unele zile, trăieşti cu un gând la trecutul tău. Nu tânjeşti după tinereţe şi nici după zilele „însorite” (lipsite de poveri). Nu cauţi nici măcar amintirile luminoase, care să-ţi redea puterea. Cauţi altceva.

Era o hală cu zeci de birouri, cu ferestre înalte, cu plasme, unele defecte, altele uitate pe televiziunile de ştiri, fără sonor, în care oamenii se mişcau cu treburi, cu hârtii, cu urgenţe. Era o hală la etajul întâi.

Biroul tău era aşezat la o „răscruce de drumuri“. Aşa s-a nimerit, aşa ţi-a fost repartizat, nu te-ai opus. Biroul avea o formă curbă, cu un fel de tejghea, şi i se spunea „melcul”. Tu stăteai în „cochilia melcului“. Şi alţi doi-trei colegi munceau în melc. Dar tu erai mai expus decât ei. Tu puteai să-i vezi pe toţi oamenii care treceau pe la „răscruce“. Unii te salutau, dar nu le răspundeai. Alţii se opreau, sprijinindu-se cu coatele ca la barul unui pub, ca să schimbe câteva vorbe cu tine. Pe unii în primeai cu plăcere, pe alţii îi respingeai ca un nesimţit. N-aveai chef. Dar cheful tău era mai mult jucat decât unul asumat. Ei nu s-au supărat. În alte zile, i-ai acceptat. Au fost şi oameni pe care tu i-ai oprit din drum, ca să le spui ce-ţi trecea atunci prin minte, nişte futilităţi. Te-au ascultat.

Ei te vedeau că scrii, dar lângă tine, în melc, se aşeza îngerul tău păzitor.

Când te apucai să scrii, lumea nu mai exista. Nu mai auzeai nicio chemare, nu mai vedeai nicio fiinţă care se mişca, trăgeai „obloanele“. Melcul era al tău şi se ridica încet, dincolo de tavanul clădirii, ajungea undeva în cer, dar tu nu te uitai nici în jos, nici în sus. Stăteai cu ochii numai pe scrisul tău. Auzeai numai vocea ta luptându-se ca să fie auzită prin atâtea zgomote din mintea ta, scrisul era povara pe care o cărai, pe care o căutai acolo, în melc, trăind-o cu o durere copleşitoare în tot corpul. Ei te vedeau că scrii, dar lângă tine, în melc, se aşeza îngerul tău păzitor. Ei nu ştiau că suferi, dar tu îi povesteai suferinţa ta îngerului tău. Ei nu te-au văzut plângând când scrisul tău te-a făcut să plângi. Îngerul ţi-a şters lacrimile.

Ai scris unele texte (la fel de mici ca şi acesta pe care-l scrii acum) care ţi-au stors trupul, care ţi-au provocat răni în suflet, care ţi-au muiat oasele şi care te-au adus în pragul leşinului. (Păstrează-ţi cumpătul şi domoleşte-ţi orgoliul, nu eşti un erou, pentru că au fost texte pe lumea asta care au fost scrise cu sânge, la lumina lumânării.) După ce isprăveai de scris, te ridicai din melc ca un om beat. Probabil că unii, văzându-te cum te clatini, erau convinşi că iarăşi ai tras ceva la măsea ori pe nară. Nu contează.     

Numai asta contează: încă ţi se mai face dor, în unele zile, de melc. Şi dacă ar fi să te ascunzi acum undeva, din calea unui război, a unei boli cumplite, din calea unei grozăvii, a unei despărţiri nedorite, a duşmanilor invincibili, dacă ar fi să te retragi înfrânt, cu toate gândurile tale, să ştii că acolo, fără nicio îndoială, ai să-ţi recâştigi lumina. În suferinţă.