Ne-am bucurat că am găsit soluţia şi am luat legătura cu militarii. Nu a fost deloc uşor, însă până la urmă am reuşit, pentru că directorul filarmonicii avea în orchestră o fagotistă care îl cunoştea pe fiul comandantului garnizoanei, altfel se pare că nu am fi ajuns la ei, din câte mi s-a spus. Am vorbit cu vreo doi sau trei de pe la comandament, până am ajuns la o doamnă care urma să pună punctul pe i-ul administrativ.

- Da, se poate, dar trebuie să plătiţi chiria sălii, să ştiţi, şi să facem un contract.
- Desigur, e normal... Şi cât e chiria sălii?
- 70 de lei!
- Cât, şapte mii? Nu e cam scump?
- Nu, domnule, e 70 de lei.
- Doamnă, noi avem nevoie de sala mare, aceea de 300 de locuri, cu scena, poate că nu v-a spus domnul comandant despre care sală vorbim...
- Da, da, aceea! Chiria e 70 de lei pentru o zi.

O surpriză plăcută până la urmă, mi-am zis eu, poate că şi-au propus militarii să sprijine cultura, uite ce pleaşcă...

- Şi trebuie să veniţi să semnaţi contractul...
- Da, sigur, vă rog să mi-l trimiteţi pe e-mail şi vi-l trimit înapoi semnat.
- Nu, nu, trebuie să veniţi aici să-l semnaţi. Noi nu putem trimite prin e-mail, suntem o unitate militară şi Armata nu foloseşte e-mailuri.
- Dar sunteţi o unitate culturală în centrul oraşului, faceţi spectacole acolo, aveţi şi o bibliotecă, am auzit, de ce vă păziţi aşa?
- Nu contează, domnule, tot unitate militară suntem şi avem consemn!
- Atunci trimiteţi-mi-l prin poştă, îl semnez şi vi-l trimit înapoi tot prin poştă, cu recomandată.
- Nu se poate, trebuie să-l semnaţi personal!
- Bine, atunci faceţi-l şi îl semnăm când ajungem acolo, în ziua concertului.
- Nu se poate, domnule, contractul trebuie să fie semnat înainte. Trebuie să veniţi aici să-l semnaţi!
- Cucoană, sunt 650 de kilometri până acolo, cum să vin să semnez un contract de 70 de lei?
- Acestea sunt regulamentele militare, domnule, altfel nu se poate, îmi pare sincer rău...

Nu am mai făcut concertul în acel oraş, o să aşteptăm câţiva ani până se termină reconstrucţia filarmonicii, mai vedem atunci. Însă, măcar, am rămas cu un sentiment de siguranţă după această conversaţie că, uite, Armata noastră s-a gândit la absolut totul şi ştie să depisteze şi cele mai mici pericole la siguranţa noastră, care mie nici nu mi-ar fi trecut măcar prin minte. Mă simt apărat, într-adevăr...