Liviu Dragnea e „qwertyui“! Cum m-am hotărât să comit o discriminare

Deşi tema principală a acestei tablete este despre metehnele gândirii, vă avertizez că n-o să scriu despre filosofie, ci despre mult mai pământenele apucături umane, rezumate prin termeni precum făţărnicie, cruzime, minciună, manipulare, impostură sau promovarea cu insistenţă a falselor valori.

„Homo homini lupus“ (Plaut). Acum 2.000 de ani, rostirea aceasta avea sens revoluţionar. Cel mai mare şi mai crud duşman al omului preistoric – lupul – începea să fie detronat chiar de către om, care, „dezvoltându-se social“, nu se mai mulţumea să fie un simplu prădător în scop de procurare a hranei, ci îşi dorea un soi de canibalism suprem. E drept, simbolic, căci se materializa „doar“ prin dominaţia absolută asupra semenilor (metodele de gătit fiind, din fericire, excluse, cel puţin în civilizaţia europeană). 

Între timp, lupul devenise un fleac. Un amănunt. Domesticit, „cuţulificat“, lupul a ajuns - din fiara cea mai cumplită, din mâncătorul suprem de oameni - un soi de jucărioară legată de stâlpul colibei. Obligat să mănânce unde şi ce i se dă, dus de sfoară unde vrea stăpânul, anihilat în esenţa lui animală, căci până şi necesităţile fiziologice îi sunt condiţionate de permisiunea omului. Culmea e că noi, oamenii, credem că asta este o dovadă a măreţiei noastre civilizatoare. În esenţă, însă, aveam de-a face doar cu dovada micimii noastre, căci am ajuns să fim convinşi că „mai binele“ nostru este perfect valabil şi pentru ceilalţi. Nu dor în materie de lupi, ci în toate domeniile posibile.

„Homo homini lupus“ a evoluat spectaculos în ultima sută de ani. Acum, că nu mai vânăm şi nu mai anihilăm lupi (misiune îndeplinită; i-am exterminat, aşa cum am exterminat mii de specii de vieţuitoare), ne-am axat pe oameni. Ce ne-am zis? Dacă tot e să ne luptăm serios cu ceva, atunci să o facem cu prădătorul suprem. Cu noi, care va să zică!

De la ghioagă la CNCD

Evident, o vreme ne-am „tras-o“ cu ghioaga, cu suliţa, cu piatra, cu săgeata, cu flinta, cu mitraliera, cu tunul, cu tot ceea ce ne-a picat în mână sau a plăsmuit latura diabolică a minţii noastre. Însă toate acestea nu ne mai sunt suficiente pentru a ne gâdila la subţiori uriaşul ego. Ne trebuie mai mult. Aşa că am descoperit şi am perfecţionat anihilarea libertăţii. Nu vorbesc aici de metodele grobiene, barbare, de mult apuse. Mă refer la sofisticatele şi perfidele strategii clocite în zilele noastre în laboratoarele omului devenit lup pentru el însuşi, într-o cursă nebună de a se distruge pe sine şi societatea umană.

Să zicem că te cheamă Vasile şi că, la un moment dat, rosteşti cuvântul „etnie“. Atât. Fără a nominaliza. Automat, zeci, sute, mii de voci care se pretind apărătoare ale valorilor fundamentale, vor răsturna asupra ta voma urii. De dragul unor valori convenţionale (corecte în esenţă, dar răstălmăcite halucinant, după criterii realmente extremiste), dreptul la demnitate al lui Vasile  - poate fi vorba, dacă doriţi, chiar despre Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, victimă recentă a unui astfel de scenariu grotesc - este negat cu cinism şi făţărnicie, iar el este, metaforic vorbind, ucis cu pietre.

Asimilându-l pe Vasile cu o majoritate ipotetic ostilă, o minoritate oarecare l-a taxat cu o violenţă extremă a limbajului (cineva scria pe un site de socializare că să zică „mersi“, totuşi, căci, la o adică, invectiva nu rupe oase; aluzie se pare la o eventuală „disciplinare“ fizică a majoritarului insolent), încălcându-i-se în mod nepermis - a se citi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului - demnitatea şi libertăţile individuale inviolabile. 

Şi cum înjurăturile de pe internet „nu se cos la dosar“, Vasile a fost (ca-n celebra zicală, reinterpretată de dragul decenţei, „Şi bătut, şi cu banii luaţi“) reclamat la controversatul CNCD (Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării), să i se dea o amendă babană, să se înveţe minte, să nu mai facă şi să nu mai rostească în veci cuvântul „etnie“. Odioşii cenzori din perioada ceauşistă zâmbesc satisfăcuţi, părinţii Democraţiei se răsucesc furioşi în morminte.

Să nu discriminăm limba română!

Să recunoaştem, se întâmplă un lucru cu totul absurd în ultimele decenii: principiile de bază ale democraţiei sunt anulate discret, dar implacabil, de tot felul de privilegii de grup - etnic, sexual, religios şi, mai nou, penal - acordate sub pretextul combaterii discriminării. Merită a se vedea modul cum a fost amendat de CNCD, chipurile pentru discriminare, preşedintele Klaus Iohannis, pentru că a rostit un substantiv care nici măcar nu există în limba română: penali!

Păi, dacă acel cuvânt nu există în limba română, deci nu are un sens logic, clar, fără echivoc, cum poate fi considerat discriminatoriu? Adică dacă eu îi spun lui Liviu Dragnea că e „qwertyui“ (am apăsat la întâmplare primele litere ale tastaturii), iar el zice că l-am discriminat cu chestia asta, trebuie să-mi dea amendă CNCD? Curat constituţional şi logic!

De altfel, amintita instituţie nu este la prima ei măsură controversată. În ultimul timp, CNCD ia tot mai des decizii care sunt, categoric, de competenţa altei puteri: Justiţia. Deci se încalcă vădit principiul separaţiei puterilor în stat, CNCD fiind o instituţie subordonată puterii legislative, adică Parlamentului. Mai mult decât atât, s-a ajuns chiar la interpretări lingvistice (cărora le-a căzut victimă inclusiv jurnalistul C.T. Popescu, care a fost amendat pentru o... comparaţie), iar analiza factuală a cazurilor este efectiv scoasă din contextul funcţionării instituţiei.

Potrivit Dicţionarului Explicativ al Limbii Române (cartea de căpătâi a interpretării sensului cuvintelor), cuvântul „discriminare“ este înţeles în două feluri: 1- „deosebire, distincţie făcută între mai multe obiecte, idei etc.“; 2 –„politică prin care un stat sau o categorie de cetăţeni ai unui stat sunt lipsiţi de anumite drepturi pe baza unor considerente nelegitime“. Micul Dicţionar Academic, ediţia 2010, clarifică un pic al doilea sens, stabilind că discriminarea poate fi pe considerente de apartenenţă la un grup minoritar după principii de rasă, etnie şi sex.

Pentru ca lucrurile să fie şi mai clare, Ordonanţa de Guvern nr .137/2000 (actul pe care se bazează activitatea CNCD) zice că „prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe baza de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice“ (art 2, al.1).

Luate strict prin prisma finalului extrem de „larg“ al articolul 2 al ordonanţei amintite, pare discriminare cam orice, căci se intră de-a valma peste prevederile din Codul Civil şi Codul Penal (legi fundamentale ale statului). Dar prejudiciile ce ţin de imaginea, integritatea corporală şi patrimoniul persoanei sunt deja reglementate în coduri şi sunt de competenţa Justiţiei. Adică a profesioniştilor în interpretarea şi aplicarea legii şi nu a funcţionarilor CNCD, numiţi de Parlament după criterii ce ţin de jocul politic şi fără legătură cu cunoaşterea aprofundată şi calificată a legilor.

Poate tocmai de aceea, legiuitorul stabileşte şi excepţiile de la aceste prevederi aparent ferme. La alineatul 8 al art. 2 se spune că „prevederile prezentei ordonanţe nu pot fi interpretate în sensul restrângerii dreptului la libera exprimare, a dreptului la opinie şi a dreptului la informaţie“. Deja devine foarte clar că dacă presupusa discriminare nu produce efecte juridice şi materiale evidente, ci este doar o afirmaţie/declaraţie, atunci este nevoie de „arbitrajul“ unui judecător, funcţionarii CNCD neavând competenţa de a „media“ un conflict între drepturi fundamentale ale persoanelor.

Deloc întâmplător, 99% dintre situaţiile concrete stabilite în amintita ordonanţă fac referire la refuzul explicit unei entităţi (publice sau private) de a respecta un drept legal al unei persoane, pe considerente care ţin de etnie, rasă, sex, vârstă samd. De asemenea, sunt explicate clar şi cazurile sancţionabile de inechităţi care ţin de legislaţia muncii, având ca element principal încălcarea principiului egalităţii de drepturi. 

Pentru partea de demnitate a persoanei, legiuitorul a stipulat clar (la articolul 15) că există doar situaţii distincte, pe care cei de la CNCD se pare că au uitat să le citească, dat fiind că dacă le-ar fi citit n-ar mai fi intrat pe teritoriul Justiţiei în scopul de a lua decizii controversate, pe care cu siguranţă că judecătorii le vor sancţiona, în cadrul conflictelor juridice aferente, cu nulitatea absolută. 

Iată integral articolul 15 al Ordonanţei 137/2000: „Constituie contravenţie, conform prezentei ordonanţe, dacă fapta nu intra sub incidenţa legii penale, orice comportament manifestat în public, având caracter de propaganda naţionalist-şovină, de instigare la ură rasială sau naţională, ori acel comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnităţii ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunităţi şi legat de apartenenţa acestora la o anumită rasă, naţionalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală a acestuia“.

După cum se poate observa, referirea la un grup de persoane anchetate penal sau condamnate pentru infracţiuni, fără a face aprecieri de vreun fel legate de „rasă, naţionalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală a acestuia“, nu intră sub incidenţa CNCD. Cum nu intră nici compararea unei persoane (oricare) cu o anumită specie de maimuţe, câtă vreme nu intră în discuţie apartenenţa acelei persoane la un grup definit de articolul 15.

Evident, comparaţia cu pricina poate fi insultă, defăimare sau orice altă formă prejudicierea imaginii (judecătorii stabilesc ce şi cum, în baza plângerii persoanei vătămate, a procedurii şi a probelor), dar în niciun caz nu există o discriminare. Însă cei de la CNCD n-au cum pricepe asta, căci ei s-au autoproclamat, fără a avea vreo bază legală, un soi de judecători supremi de moravuri.