Lecţii de retorică aplicată (1)

Pe vremea comuniştilor, cuvântul „retorică”, fiind absent din comunicare, abia dacă îşi găsea locul în Dicţionar. Retorica este doctrina opiniei, iar  acolo unde există un singur adevăr, nu mai este loc pentru nici un fel de opinie. Cuvântul „opinie” are mai multe sinonime, între care, mai importante sunt „părerea” şi „punctul de  vedere”, toate trei fiind contrapuse adevărului unic.

 În una dintre Evanghelii, Iisus afirmă ”Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”, iar unul dintre înţelesurile acestui enunţ îl putem găsi şi în Documentele PCR, cu referinţă la Secretarul General. Acesta fiind expediat pe lumea cealaltă, în 1989, dominaţia adevărului unic a fost înlocuită cu dominaţia opiniilor multiple, variate, variabile şi libere. Tranziţia a fost făcută şi aici de către Bulă. La una dintre ultimele şedinţe de partid, Bulă a luat cuvântul şi, spre stupefacţia tuturor tovarăşilor, a criticat mai multe teze din Documentele PCR, referindu-se critic inclusiv la Secretarul General, personal. Simţind stupoarea tuturor tovarăşilor, ca şi revolta unora dintre ei, Bulă şi-a încheiat discursul astfel: „Tovarăşi, aceasta a fost părerea mea personală, dar, să ştiţi, tovarăşi, că eu, personal, nu sunt de acord cu părerea mea”. Bulă nu a fost sacrificat nici atunci, nici în timpul „evenimentelor”, pentru simplul motiv că Bulă este prin definiţie nemuritor, iar faptul că nu l-a citit pe Aristotel, nu îi anulează geniul nativ, nici înţelepciunea ascunsă sub aparenta lui naivitate.
 

În cartea Retorica, Aristotel distinge trei genuri oratorice:  politic, juridic şi aniversativ (epideictic). Valorile genului politic sunt utilul şi perniciosul, ale celui juridic sunt dreptatea şi nedreptatea, iar ale celui aniversativ sunt virtuţile şi viciile morale ale celui aniversat. Aristotel afirmă aici frumos că în vizorul aniversării pot intra „Oamenii, Instituţiile şi Zeii”. Fiecare dintre cele trei genuri recurge la procedee specifice pentru susţinerea unei opinii şi respingerea celorlalte, nota lor comună fiind argumentaţia pro-contra. Aici apare diferenţa fundamentală dintre argumentaţie (A) şi demonstraţie (D). Orice am face, prin argumentaţie noi rămânem în sfera opiniei, încât numai prin demonstraţie putem ajunge la adevăr. Aceasta înseamnă că o opinie nu poate fi niciodată adevărată, dar nici falsă, ci numai mai bine sau mai rău argumentată, deci mai convingătoare sau mai puţin convingătoare. Dacă introducem şi perspectiva deontologică în analiză, putem spune că diverse opinii sunt corecte sau incorecte, în diverse grade, deci mai mult sau mai puţin corecte. Ambele alternative graduale îl exclud pe „prea”, iar Bulă intervine şi aici cu al său ironic: „Nici prea, prea, nici foarte, foarte”. Cu această minimă schiţă teoretică, putem privi la dezbaterile publice, la cele organizate la TV-uri, adică pe „Sticle”, sticla fiind un simbol al transparenţei.
 

Oricâte partide şi partiduleţe ar exista azi în ţara noastră, ele se grupează în jurul axei centrale, care este dată de binomul Stânga-Dreapta, adică PSD şi PNL. Pe creasta valului dezbaterilor se află azi mai multe probleme, printre care şi problema cătuşelor. Potrivit Legislaţiei CNA, la o dezbatere sunt invitaţi reprezentanţi din ambele tabere, la care, fiecare TV îşi aduce şi „suplimentarii” ei. Recurgem aici la personajele simbolice, folosite încă în Scolastică, adică Petru (P1), care este de Stânga, şi Pavel (P2), care este de Dreapta. Moderatorul, mai mult sau mai puţin moderat, de regulă mai puţin, dă cuvântul unuia dintre invitaţi, să zicem P1. Într-o linişte religioasă, care pare şi ca de mormânt, acesta începe să îşi expună opinia, într-o modalitate fermă şi clară, ca să audă şi să înţeleagă toată lumea, inclusiv spectatorii, adică noi, cetăţenii. Dar, nici nu articulează bine P1 primele cinci propoziţii şi peste el intervine P2, şi intervine brusc, ignorându-l complet pe moderator. Aici se deschide vastul câmp al libertăţii, în sensul că P1, care avea cuvântul, poate recurge la mai multe soluţii, deşi cea mai bună soluţie era intervenţia moderatorului. Dar, iritat, P1 îi dă o replică lui P2, ieşind astfel din coerenţa opiniei pe care o susţinea. Tot brusc, adică pe „nepusă masă”, intervine şi colegul de destin politic al lui P1, adică Titi, iar din raţiuni de simetrie şi echilibru armonic, intră în joc şi colegul lui P2, adică Tache. Şi cum orice se iveşte sub Soare este menit să crească, să înflorească şi să rodească, dialogul se converteşte repede într-un polilog, apoi într-o poliloghie. Uneori prea devreme, alteori prea târziu, intervine şi moderatorul, care, în starea de iritare generalizată, nu stinge flacăra şi înflăcărarea, ci le sporeşte, dezvăluindu-şi poziţia personală, care poate fi de Stânga sau de Dreapta, în nici un caz una neutră şi echidistantă.Peste această structură pseudo-dialogică, se mai articulează o componentă, una pseudo-stilistică şi ideologică.
 

În cel de al treilea gen oratoric, adică cel aniversativ (epideictic), procedura tehnică la care se recurge este dată de binomul laudă-blam, figura retorică de bază fiind amplificarea, aceasta fiind valabilă şi în poezie. Fără să fi auzit de Aristotel, partenerii dezbaterii se comportă ca la carte, dar în sensul că ei fac exact ceea ce Retorica şi Deontologia opiniei interzic să se facă. Adică, P1 vede doar defectele partidului opus şi calităţile partidului propriu, exagerându-le şi pe unele şi pe altele. La rândul lui, din raţiuni „echitabile”, P2 va proceda la fel, iar moderatorul pune capacul trăgând  sau pe dreapta sau pe stânga, niciodată către mijloc. Nici nu este de mirare că o astfel de dezbatere se converteşte într-o zbatere, care vizează doar o străbatere cât mai rapidă către vârful piramidei, care este Putetea. Împreună cu Mircea Eliade, exprimând această situaţie profană în limbaj sacru, este vorba de o coabitare stresantă a Raiului cu Iadul, dintre care a dispărut Purgatoriul, lăsat în seama catolicilor şi protestanţilor. Pe această cale, nu se ajunge la nici un fel de concluzie şi la nici un fel de minim consens, întrega dezbatere reducându-se doar la o vibraţie agitată a aerului. Cetăţeanul care priveşte la TV, încercând să înţeleagă ceva din problema cu cătuşele, înţelege doar că PSD pledează împotriva cătuşelor, iar PNL pentru folosirea lor. Raţiunea tăcută a celor două opţiuni şi opinii este străverzie, adică numărul încătuşaţilor din PSD este mai mare decât a celor din PNL, ceea ce, până una alta, se pare că este cazul şi pentru viitorii încătuşaţi.