Faţă în faţă: România electorală, Andrei Pleşu şi Radu Beligan

Andrei Pleşu şi Radu Beligan FOTO Colaj Adevărul

Când vezi doi oameni de mare valoare, excepţionali, încăierându-se, în plin război româno-român, te apucă o tristeţe iremediabilă, vorba poetului. În cazul nostru, numai unul a sărit la celălalt, iar cel din urmă a ales să tacă. Dorind până la obsesie binele românilor, mă rog uneori Celui de Sus să nu se mai încaiere nimeni. Degeaba!

... Radu Beligan a tăcut. La o vârstă înaintată nu te mai cerţi cu nimeni, deoarece nu mai ai timp să te împaci, a afirmat cândva Zaharia Stancu. Nu am văzut în mass-media vreo replică la scrisoarea deschisă adresată de maestrul Andrei Pleşu marelui actor, sau mi-a scăpat. Îmi imaginez că actorul a fost cuprins de tristeţe, iar eu, om cu suflet, încerc să vorbesc în locul lui.

Ce i s-a reproşat, printre altele, lui Radu Beligan? Că s-a adresat lui Nicolae Ceauşescu cu scrisori gen „mult stimate şi iubite conducător” (când toată lumea proceda la fel), numai că actorul ar fi făcut-o mai cu talent, cu mai multă convingere, susţine cu alte cuvinte autorul scrisorii. Ceauşescu a fost aruncat la groapa de gunoi a istoriei, deci pe cine a lăudat Beligan, se (ne) întreabă domnul Andrei Pleşu.

În ultimele decenii, roata istoriei s-a mai învârtit, iar Ceauşescu este regretat de o bună parte a populaţiei României. Oare părerea acestor oameni nu contează? Nu au ei suficiente motive să-l regrete? Dar dacă aceeaşi roată se va învârti în chip nedorit, iar Ceauşescu va deveni un fel de erou al neamului? Gândind astfel, o scrisoare deschisă pe această temă, adresată unei glorii a teatrului românesc, poate fără egal, aflată la asfinţitul vieţii sale, poate deveni inoportună.

Către asfinţitul lor oamenii devin oarecum inerţi, iar provocarea acestora la polemică poate să şocheze. Sfârşitul fiecăruia dintre noi se cuvine respectat.

Poate că cei care îl regretă pe Ceauşescu greşesc, din punctul nostru de vedere, dar ei nu pot fi convinşi de acest lucru, iar părerile lor trebuie luate serios în calcul, mai ales că se vor reflecta în voturile care urmează la apropiatele alegeri prezidenţiale. Nimeni nu deţine adevărul absolut, iar libertatea de gândire la români e ca mielul, cu inteligenţa lui bleagă, care zburdă fericit pe câmpia mioritică.

Apropo de opţiuni: în timp ce unii ar vrea să revină un fel de Ceauşescu la putere, alţii îl doresc preşedinte de Dan Diaconescu. Ciudată opţiune, dacă nu chiar ridicolă, dar dacă DD va fi ales preşedinte, eu va trebui să respect acest deznodământ. În fond, toată România este un cumul de opţiuni ciudate, forţate, alambicate, prost colorate partinic, dar şi normale.

Aşadar, Radu Beligan are dreptul elementar să-l fi admirat pe fostul lider comunist, sau pe oricare alt lider din ziua de azi, fără să îl tragă nimeni de mânecă, chiar dacă aceasta se face în mod civilizat. Cum şi domnul Andrei Pleşu are voie să admire un politician, să îl dispreţuiască pe altul, sau nu. De ce nu s-ar aplica acelaşi principiu şi maestrului Radu Beligan?

„La urma urmei, de ce a fi «băsist» te descalifică, iar a fi «antibăsist» te validează?” – se întreabă la un moment dat, nu numai retoric, autorul scrisorii. Acelaşi mod de abordare ar trebui folosit şi la nonagenarul Radu Beligan.

În opinia domnului Andrei Pleşu, Radu Beligan ar fi recidivat, fiind prezent la o manifestare de susţinere a candidaturii lui Victor Ponta la fotoliul prezidenţial, un candidat considerat bun de unii, şi rău de alţii. Şi?

Avem de a face cu libertatea opţiunii sale. În niciun caz actorul nu trebuie blamat pentru gestul său, nu trebuie acuzat că sprijină pe cei care „nu ar trebui să..”, chiar dacă aceste atenţionări vin din partea unui scriitor şi filozof pe care îl admirăm şi citim cu nesaţ. Oare de ce nu acceptăm ideea că, atunci când îi judecăm pe alţii, eroarea ne poate însoţi pas cu pas, oricât de luminaţi am fi? Nu cumva politica e o otravă care ne modifică într-un mod nefericit?

În clipa de faţă, România reprezintă un cumul de vreo 14 opţiuni oferite electoratului, unele chiar stranii, dar trebuie respectate în totalitate. În ce mă priveşte, regret că printre candidaţi nu se află şi domnul Andrei Pleşu, care se identifică cu portretul aşteptat al viitorului preşedinte schiţat chiar de Domnia Sa. Avem nevoie de un preşedinte de talia lui, printre puţinii mari intelectuali ai României care ştiu cu ce se mănâncă...puterea, fiind o perioadă în interiorul ei. Avem nevoie, în sfârşit, de „un domn” pe fotoliul prezidenţial.

Am susţinut de câteva ori această idee încă de anul trecut, pe blogul meu, cu referire la carismaticul scriitor, dar şi la alţi mari intelectuali ai României. Printr-o simplă coincidenţă, sau nu, ideea apare acum în discursul cotidian al preşedintelui Traian Băsescu. Domnia sa susţine, la sfârşitul a două mandate, că doar elitele mai pot salva România. Orice altă încercare e ...vânare de vânt, ar da de înţeles şeful statului.

Nu renunţ la opţiunea mea cu privire la domnul Andrei Pleşu, chiar dacă voi fi considerat deplasat, sau voi primi din partea cuiva o scrisoare deschisă precum domnul Radu Beligan! Dacă se va întâmpla o minune măcar la alegerile viitoare, nu cele de acum, voi fi fericit.

Alături de unele lucruri bune, preşedintele Băsescu a făcut o mie de greşeli în mandatele sale zbuciumate, dar a rostit acest adevăr, în final, cu privire la elite, din care face parte un om pe care îl stimează, în realitate, foarte mult : fostul său consilier.

Mulţumim, domnule preşedinte! În urma dumneavoastră, de la înălţimea pupitrului prezidenţial, rămâne totuşi o idee, şi nu e puţin!

P.S. În istoria culturii române, a războiului româno-român actual, va fi ignorat faptul că cele două personalităţi au avut simpatii politice inspirate, sau nu. Va conta doar opera. Părerea autorului! Deocamdată, importantă e doar pacea printre români, mai ales între înţelepţii neamului.