Fals jurnal de ieri şi de azi: Pagini de jurnal adevărat

A.V.: De ce aţi fost urât, domnule? D.S.: La noi, domnule Vartan Arachelian, la noi a curs sânge, totuşi!... România este una din ţările în care a curs sânge, în care s-a plătit foarte scump ideea de libertate, au fost victime, iar victimele nu s-au terminat în zilele de decembrie ’89, pentru că tăvălugul unei vendete care a apărut imediat, exact cu mijloacele cu care se dusese vendeta cu 40 de ani în urmă şi la care eu asistasem

, şi căreia îi fusesem şi victimă, şi beneficiar, se manifestă şi acum cu o virulenţă la fel de crudă.

Dumneavoastră trebuie să vă gândiţi şi la şocul pe care l-am trăit eu, care făcusem cel mai modern teatru din România! Eu aveam repertoriul cel mai curajos, la teatrul meu veneau mii de tineri – noaptea stăteau înşiraţi pe Sărindar, la uşa casei de bilete, aşteptând, în saci de dormit, să apuce bilete la spectacolele ca „Maestrul şi Margareta“ sau „Nişte ţărani“, spectacole care s-au jucat în toată ţara, unele cu cordoane de miliţie – şi să mă trezesc, cu toate astea, cel mai reacţionar dintre reacţionari...

De pildă, imediat după căderea lui Ceauşescu au venit în Bucureşti reprezentanţii televiziunii şi radioului francez. Au fost printre primii reprezentanţi prezenţi la Bucureşti ai marilor companii de presă, de televiziune şi de radio din Occident care au venit la Bucureşti, şi primul lor drum de la aeroport a fost la Teatrul Mic, Teatrul Mic despre care se ştia că este o oază de libertate, o oază de împotrivire faţă de ideologia-dictatură din timpul lui Ceauşescu.

Aici se puteau vedea spectacole care nu se puteau petrece nicăieri, dovadă afluenţa de public şi de tineret, ca şi anchetele de securitate după atâtea spectacole. Au venit, m-au anunţat că au venit, s-au instalat, cu acordul meu, au tras cabluri pe coridoarele Teatrului Mic, au pus antene de radio şi de televiziune pe acoperiş. Am fost solicitat să dau un interviu la televiziune şi la radio, franceze amândouă. S-au instalat cu camerele de luat vederi în biroul meu de la Teatrul Mic, eu fiind directorul unui teatru de avangardă. Tocmai mă pregăteau să mă machieze, făcuseră şi probe unde să pună scaunul pe care să stau ca să înceapă filmarea.

Eu, ca un membru de partid disciplinat, a trebuit să informez, pentru că aşa era întotdeauna, orice contact cu străinii trebuia să-l anunţi la forul ierarhic superior. Şi am dat telefon la Ministerul Culturii să-l informez pe tovarăşul Hegheduş, care era secretar general al Ministerului Culturii, că au venit francezii, că o să dau un interviu şi că o să mă întrebe cum a fost Revoluţia. Eu speram că, de aici, de la mine puteau să transmită din sala şi foaierul Teatrului Mic şi întâlnirea cu intelectualii bucureşteni, cu scriitorii. Deci, am dat telefon la tovarăşul Hegheduş, el s-a dus la şefii lui ierarhici ca să le spună, aşa agitat cum era, că „Săraru dă un interviu“. Era normal, chiar îmi trimisese pe 23 decembrie Valentin Silvestru o scrisoare de felicitare, pe care o şi reproduc în carte.

Asta, ca să vă dau un exemplu! Şi foarte repede, cam în 10 minute, m-a chemat Hegheduş la telefon şi mi-a spus să-i dau pe cine e şef de la francezi. A vorbit cu el şi i-a explicat nu ştiu ce, fapt e că francezii şi-au strâns bagajele şi au plecat imediat, şi s-au mutat la Casa Scriitorilor, unde s-au întâlnit cu toată intelectualitatea, minus eu, care nu fusesem chemat, eu, care făcusem Teatrul Mic, care fusesem nu disident, că eu nu am fost disident, în orice caz, am fost un rezistent, măcar pe Sărindar dacă nu mai mult, aşa, şi care pătimisem chiar în anul acela şi în toamna aceea. Ce să vă mai spun!? Am rămas stupefiat, umilit, îngrijorat...

VARTAN ARACHELIAN: Şi de unde a venit comanda politică, că nu sunteţi nimerit pentru un astfel de interviu?

D.S.: Nu ştiu. Dar l-am întrebat pe Hegheduş, în această toamnă chiar, a anului 2012, rugându-l să-mi spună cinstit cine a dat dispoziţia să plece francezii, şi după o pauză în care i-am simţit şi încordarea, şi neliniştea – era bolnav, cu o pareză pe dreapta –, mi-a spus: „Dragă Dinule, eu am dat dispoziţia!“ – şi iar o tăcere semnificativă, nu fiindcă era bolnav şi neajutorat, şi singur, şi cu copilul şomer, ci pentru că era mai bine să închidem discuţia, şi să-şi asume, ironic, decizia, azi când e uitat de cei care i-au cerut să mi-o transmită mie.

Asta a mers aşa până în 8 ianuarie, când am fost dat afară din teatru, cu o pregătire foarte bine pusă la punct, din care n-a lipsit contribuţia unei anumite părţi a Securităţii care mă controlase, mă supraveghease şi mă jupuise destul de bine, până atunci, în timpul lui Ceauşescu.

Atunci, în seara dinaintea lui 8 ianuarie, că în 8 ianuarie am fost eu dat afară de la Teatrul Mic, târziu, am primit un telefon de la Maria Luiza Cristescu, scriitoarea – bărbatul ei era prieten cu mine şi era director general la „Mecanică Fină“, cel care-mi făcuse decorurile pentru „Amurgul burghez“, unul din spectacolele incendiare de la Teatrul Mic, pus în scenă de Dan Piţa; şi bărbatul Mariei Luiza Cristescu mi-a spus: „Dragă, ascultă atent ce-ţi spunem noi: aici, în blocul scriitorilor, unde ne aflam noi cu casa, la o actriţă a ta din teatru, au venit maşiniştii de la tine şi i-am auzit vorbind, şi se pregăteşte un atac la adresa ta mâine dimineaţă, şi un text pe care unul dintre muncitori îl va citi în şedinţa de mâine!“ Şi mi-au povestit tot.

VARTAN ARACHELIAN: Deci, asta a fost ca în 1948, la naţionalizare, până la urmă?

D.S.: Absolut!

VARTAN ARACHELIAN: Muncitorii au fost aduşi în faţă ca să facă lucrurile murdare.

D.S.: Şi puşi în faţă nişte maşinişti, nişte amărâţi... Actriţa respectivă era femeia care, din proprie iniţiativă, a venit la înmormântarea mamei mele la Slătioara (!!!), neinvitată de nimeni, vă daţi seama, unde a plâns de s-a rupt, mai rău decât am plâns eu, căci eu eram bărbat şi mă ţineam să nu plâng la moartea mamei mele! Ea era în frunte, de altfel, o nouă Ana Ipătescu! Aici, şi pe urmă, la sedinţa din 8 ianuarie, ea era purtătoarea de cuvânt a răzmeriţei şi ea i-a ridicat în picioare pe muncitorii aceia doi, un recuziter şi un maşinist, care au citit un denunţ împotriva mea, denunţ pe care-l cunoşteam foarte bine, pentru că, înainte de 1 decembrie ’89, l-am primit şi eu într-o scrisoare. Scrisoare răspândită în tot Teatrul – am să vă dau şi scrisoarea că o am, şi e bine să o publicăm –, în care se spunea că eu sunt un oportunist că, de fapt, nu-l iubesc pe tovarăşul Ceauşescu şi că numai mimez iubirea asta, când de fapt eu urăsc familia Ceauşescu!

Pe cuvântul meu de onoare! Aşa era scrisă. O să citim şi o să vedeţi! După care urmau tot felul de acuze, inclusiv că fac ce vreau în Teatru, că muncitorii îmi plimbă căţelul... În treacăt fie spus, căţelul meu nu putea fi plimbat decât în braţe, că era atât de mic încât nu puteai să-l plimbi nici în lesă. Era o aberaţie, dar făcea bine atunci, în timpul lui Ceauşescu, să fii ponegrit astfel, ca un burghez, un aristocrat, dispreţuitor faţă de clasa muncitoare, încât să-i pui pe reprezentanţii ei să-ţi plimbe căţelul!

Şi acum, cred că e bine să publicăm în carte şi culegerea de documente, semnată de dumneavoastră, privind „«O scrisoare pierdută» la Teatrul Mic“.

VARTAN ARACHELIAN: Mie mi s-a părut că atunci au fost foarte multe acte care mi-au trezit amintirile anilor ’45- ’46!...

D.S.: Exact, aşa!

VARTAN ARACHELIAN: Exact, când comuniştii au luat puterea sub oblăduirea armatei sovietice. Nu ştiu de ce această similitudine!? Ea, oare, venea din memoria celor care dirijau aceste evenimente şi care au fost vechi şi intransigenţi bolşevici? Nu cred că şi în alte ţări, foste comuniste, s-a întâmplat ca în România.

D.S.: Acum, trebuie să vă spun, în legătură cu scrisoarea multiplicată în Teatru şi trimisă la atâta lume din Teatru, în plic cu timbru, înainte de 1 Decembrie 1989: aveam să descopăr în ianuarie 1990 că această scrisoare mi-a fost citită şi în şedinţa în care am fost dat afară, minus partea cu Ceauşescu; pentru că în prima scrisoare se spunea că l-am trădat. Altfel, era aceeaşi scrisoare!

Şi vreau să vă spun că că această scrisoare, după ce mi-au citit-o în şedinţa de excludere, actriţa a dus-o la diverse gazete, dar n-au publicat-o. Orice puteam să cred despre această actriţă, decât că este „corespondent” al Securităţii nu, pentru că afară de ea ştiam cine erau la Teatrul Mic cei legaţi de Securitate. Despre ea nu credeam asta. O şi recomandasem ca membru în conducerea Frontului Democrat al Unităţii Socialiste pe sector, tocmai pentru că nu era membră de partid!  

Scrisoarea era scandaloasă de-a dreptul! Apoi, s-au dus cu ea la Intercontinental, unde stătea fostul meu subaltern de la Televiziune, Neculai Constantin Munteanu, redactorul Europei Libere, şi i-au dat-o lui, iar el a citit-o la Europa Liberă. După aceea s-a găsit totuşi o revistă în România unde s-a publicat acest denunţ, revista era „Moftul român“, urmaşa revistei „Urzica“. L-au găsit pe colegul nostru de scris, Ispirescu, redactor-şef, care a publicat-o cu multă bucurie. El, care, cu exact două săptămâni înainte, venise la mine, la Teatrul Mic, că avea biroul la Informaţia Bucureştiului, şi mă rugase, mă convinsese să deschid o rubrică în gazeta unde abia fusese numit redactor-şef, o rubrică satirică, se rugase mult şi spunea câtă nevoie are să-i scriu eu acolo, în revistă. Cu chiu-cu vai, eu, care nu prea mă bag în reviste comice, acceptasem pentru că atâta mă rugase omul şi era atât de respectuos şi atât de atent, de rugător cu mine, încât am acceptat. Şi exact la două săptămâni a publicat această scrisoare care era una şi aceeaşi scrisoare, minus partea cu Ceauşescu, în care se spunea că îl înjurasem pe Ceauşescu. Deci, aceleaşi servicii organizaseră şi această cabală împotriva mea, chit că între cele două evenimente se produsese o Revoluţie!

VARTAN ARACHELIAN: Apoi aţi devenit pentru mult timp un spectator al evenimentelor din România, nu?

D.S.: Am devenit mai întâi o victimă şi, pe urmă, un spectator! Trebuie să vă spun, domnule Arachelian, că, în momentul acela, din lumea mai puţin angajată la nivelul structurii de partid am fost cel mai înjurat om din România! În absolut toate gazetele am fost făcut pulbere – ceauşist, stalinist, titoist, franchist, arafatist, gadafist, se amestecau toate, n-am ratat nici una dintre personalităţile legate de dictatura veacului al XX-lea cu care să nu fi fost asemuit.

VARTAN ARACHELIAN: Probabil, printre acuzatorii dumneavoastră se aflau şi foarte mulţi care vă făcuseră jurăminte de fidelitate, în afară de cei care aveau resentimente faţă de un om cu care au avut de lucrat şi de care, mă rog, au fost călcaţi pe bătătură. De ce, domnule Săraru?!

D.S.: Nu pot să-mi imaginez! E adevărat că succesele Teatrului Mic erau prea obositoare pentru multă lume din spaţiul cultural! La un moment dat, prin octombrie – începutul lui noiembrie ’89, a venit la mine un artist de bună-credinţă, la care ţin foarte mult şi-l preţuiesc foarte mult şi care realizase la Teatrul Mic un spectacol foarte frumos, cu mare succes la public, pus să mă roage să stăm de vorbă. Avenit la mine şi mi-a spus: „Domnule, vreau să-ţi spun ceva!“ Ne-am întâlnit la „Capşa“, seara. Şi la „Capşa“ mi-a spus: „Uite, am un mesaj pe care aş vrea să ţi-l transmit!“ „În ce constă mesajul?“, l-am întrebat. „Sunt nişte oameni care te preţuiesc. Domnule, nu te mai zbate! Lasă Teatrul să se prăbuşească, aşa cum se prăbuşeşte totul în jur! Nu e bine să mai continui, nu trebuie să continui, ca să păstrăm în picioare şandramaua asta care, oricum, se prăbuşeşte. Dumneata strici jocurile, pur şi simplu!“

VARTAN ARACHELIAN: Încăpăţânându-vă să faceţi ceva performant?!

D.S.: Şi i-am zis: „Uite ce se întâmplă! Nu pot să fac aşa ceva! De ce? Pentru că Teatrul este viaţa mea! Eu teatrul ăsta nu l-am făcut ca să servesc regimul! Ba, dimpotrivă! Voi nu sunteţi atenţi la repertoriu? A fost visul meu să demonstrez, după 30 de ani de chingă teatrală, că se poate face un Teatru, iar acum, când l-am adus la glorie şi când mi se întâmpla să-mi pupe mâna spectatorii în holul teatrului la sfârşitul spectacolelor, eu să-l distrug? Imposibil!“

Vă dau cuvântul meu de onoare, că eu nu mai aveam curajul să mă duc la spectacolul cu „Nişte ţărani“, pentru că, în pauză şi la final, spectatorii mă căutau să-mi mulţumească şi mă strângeau în braţe: „Să trăiţi! Mulţumim!“...

P.S.: Pagini din jurnalul adevărat , „Jurnalul unui personaj controversat, provocat de Vartan Arachelian”, în curs de apariţie de Editura Adevărul.