Fals jurnal de ieri şi de azi: A murit şi Speranţa

În dimineaţa Crăciunului, până-n prânz, nu ieşise nici popa Milea din biserică, vine la doctoriţă fata Speranţei, Marinela, învăţătoare în sat şi cu lacrimi în ochi o roagă să lase tot şi musafiri şi masa pusă dichisit sărbătoreşte şi sarmalele clocotind pe plita încinsă, să-şi ia o haină şi ce mai trebuie şi s-o rupă cu ea, la fugă, în priporul Chivuleştilor fiindcă moare Speranţa!

-Nici nu mai vorbeşte, zice ea, nici nu mai cunoaşte, s-a făcut galbenă ca ceara şi răsuflă greu, zbuciumat ca şi când ar trage să moară şi nici tata nu e acasă, e cântăreţ la biserică, la Milostea, nu ştie săracu ce e în bătătură la el.

Spargem petrecerea pusă la cale, ce mai contează o masă de sărbători pe lângă nenorocirea abătută asupra colegului meu Leonică, fost olar, pe timpuri, apoi dulgher, şindrilar, tinichigiu de acoperişuri, meşter în jgheaburi şi burlane de tablă, ca să trăiască de pe o zi pe alta schimbând meseriile care mureau pe rând din lipsă de cerere.

-Nu mai e cerere, domnule Dinule, din oale de pământ nu mai bea nimeni apă, din talere nu mai mănâncă nimeni, şindrila nu se mai găseşte, acoperişurile de tablă şi jgheaburile le iei de-a gata. Am rămas tot cu meseria de bază, cântăreţ la biserică, însă Milostenii, dacă nu sunt chiar săraci, ca noi, Slătiorenii, sunt zgârciţi.

Şi îmi arată mâinile scorojite ca şi când ar fi fost cioplite în scoarţa unui gorun bătrân şi gata să se usuce... De muncit, aş munci, însă pe ce să mai puie mâna azi un om bătrân ca mine? Şi a început să-mi şi tremure...

-Dar Speranţa? întreb eu ca să-l mai trimit cu gândul spre muierea mai tânără ca noi cu un an, mi se pare, nu mai mult, poate nici atât; iute ca o vârdarie şi frumoasă, cu ochii înecaţi de o poftă de viaţă vecină cu lăcomia faţă de cumsecădenia mototoală a lui Leonică, lăcomie moştenită de Marinela până şi în mătasea părului, mirosind necontenit a frunză amară de nuc.

Şi uite, acum, Speranţa se grăbeşte să moară, în ziua întâi de Crăciun. Inimoasă, doctoriţa o scoate la lumină şi o urcă iute într-o salvare şi o trimite la Râmnic şi biata de ea se ridică deasupra bolii, iese în pridvorul spitalului o săptămână întreagă, privegheată de cine trebuia mai mult în fugă, fiindcă ,,ţăranul se descurcă şi singur’’, şi dacă are el zile, nu se poate să nu scape.

Cine mai are răbdare cu un ţăran azi, şi mai ales cu un ţăran bătrân, când şi aşa ţăranii s-au împuţinat şi ruda lor se stârpeşte văzând cu ochii? Fără dare de mână şi uitată tot de cine trebuia să se îngrijească de ea cu o fărâmă de suflet, Speranţa moare la capătul săptămânii, duminică dimineaţa, o zi la fel de frumoasă ca ziua întâi de Crăciun.

Ninsese niţel şi la Slătioara, albise Măgura şi Gurguiul, şi priporul Chivuleştilor, ieşiseră copiii cu săniile, gerul uscat, numai caiere albe mustăţile ţăranilor şi dinspre Horezu un nor vânăt care ameninţa soarele prea râzăreţ pentru sfârşitul lui decembrie.

-Înţelegi dumneata, să te-apuce anul nou şi veacul nou şi mileniul nou cu muierea moartă pe masă, în celar, şi toţi ai tăi, şi vecinii şi rudele şi satul întreg întorşi din drumul spre petrecere ca să-i pună Speranţei o lumânare la cap. Şi eu vinovat că le stric bucuria. Şi Speranţa care numai din veselie a trăit şi s-a luminat dinaintea vieţii oricât ar fi fost ea de nenorocită şi a fost; pentru ţărani a fost, fiindcă afară de sărbători numai într-o fugă am ţinut-o, iar eu când m-am dat jos de pe roata de oale nici n-am avut timp să răsuflu şi m-am trezit în vârful casei să bat şiţa şi tabla şi să pun jgheaburile; mâinile mele numai o vatră de sânge închegat şi de tăieturi şi de bătături, strâmbe şi noduroase, nu mai rămăsese nimic din ce fuseseră ele când o mângâiam şi eu pe Speranţa, ca toţi băieţii, şi obrajii ei ca o catifea din cârpa de cap a Maicii Domnului, ajunşi şi ei tăbăciţi şi zbârciţi şi înnegriţi, şi ea tot mai avea puterea să-i aprindă cu bucuria glasului şi cu lumina ochilor; nu se gândea neam să moară, n-avea nici un gând, numai sâmbăta trecută, din ajunul Crăciunului, cumpărase ea, de la Horezu, arbagic, zicea că nimerise o rudă bună.

-Facem, Leonică, la primăvară, o ceapă sănătoasă, fiindcă nu mă mai las în grija ploii anul ăsta; n-o s-o mai slăbesc din udat.

N-a mai apucat, iar eu ce să mai fac acum? Care ar mai fi rostul meu?

-Să trăieşti, îl încurajez eu, ambiţionându-mă să nu se simtă că-mi tremură glasul.

-Fără Speranţa? – mă întrebă el.

-Cu copiii, zic, cu fata, cu băiatul, cu nepoţii.

-Ei sunt altă lume, domnule Dinule...

Adevărul e că a fost o toamnă şi o iarnă când nu s-au mai oprit clopotele din tras.

-Mor ţăranii dumitale pe capete, îmi spunea cineva, care îmi povestise şi sfârşitul Speranţei, înlăcrimat cu adevărat. Mâine, poimâine o să te plimbi prin Slătioara singur, ca şi când dumneata ai fi rămas ultimul ţăran. O să vezi, mă asigură el cu o înţelepciune cinică şi îmi dau seama că de fapt vrea să-mi spună: mai potoleşte-te, fratele meu, cu zbaterea asta cam tinerească, în numele poveştii cu renaşterea ţărănimii. Cine să mai renască dacă a murit şi Speranţa care era un ultim semn al vitalităţii ţărăneşti, al patimii ţărăneşti, al tinereţei fără bătrâneţe? Dacă aş fi rămas ţăran, cum cred că am şi rămas în adâncul sufletului meu, ar fi trebuit să-i răspund  cu scepticismul acestora, când el mi-a atras atenţia că o să mă plimb singur prin Slătioara.

-Cât o să mă mai plimb şi eu! Şi fără să vreau chiar aşa i-am răspuns, iar el:

-Vezi?

Pagini din cartea ,,Ultimul ţăran din Slătioara’’ în curs de apariţie la Editura ,,Adevărul’’.