Despre victimele care devin victime numai atunci când mor

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

„Îs cu picăţele”, completa pe oricine îi complimenta frumuseţea ochilor de un verde ce-ţi tăia respiraţia. Andreea (nume fictiv) era prietena mea. Mulţi credeau că suntem împreună şi pentru că din clasa a IX-a până într-a XI-a mergeam împreună către liceu, liceele noastre fiind aproape perete-n perete. Foloseam timpul să ne povestim de toate. Uneori ne ţineam şi de mână.

În timpul pe care-l petreceam împreună am aflat multe despre familia, despre frământările şi temerile ei. Nu se vedea deloc frumoasă chiar dacă marea majoritatea ar fi contrazis-o cu o tonă de argumente. Avea picioarele un pic în X şi mama ei îi reamintise de atâtea ori această imperfecţiune încât i se întipărise-n minte faptul că trebuie să-şi ascundă trupul de la brâu în jos. Nu îşi etala frumuseţea fizică, chiar dacă fetele din jurul ei o făceau, şi îi plăcea să privească mult mai mult decât să fie în centrul atenţiei.

Fusese crescută doar de mamă, care muncea de dimineaţa până seara pentru a asigura cele necesare ei şi surorii ei mai mici. Pe timpul zilei era, pentru sora ei mai mică „mama”, fiind cea care trebuia să se îngrijească ca totul să fie în ordine. Niciodată nu am ştiut ce s-a întâmplat cu tatăl ei, fiind, poate, singurul lucru pe care nu l-am discutat vreodată. Refuza orice discuţie pe subiect şi schimba vorba instantaneu, verdele ochilor ei transformând-se în nişte lame de brici cu care îmi sfredelea sufletul. Înţelegeam că e durere multă acolo şi mi se părea de bun simţ să zâmbesc şi să nu insist…

La noi, în grupul de prieteni, era „miez”. Ne întâlneam în faţa porţii casei lor seară de seară şi vara stăteam împreună cu gaşca până la miezul nopţii, sporovăind. Jucam jocurile copilăriei şi ne, uneori, ne furam câte un sărut. Vecinii îi zâmbeau de fiecare dată când îi răspundeau la salut şi ea le întorcea zâmbetul luminându-şi faţa.

La un moment dat, chiar în vacanţa din ultimul an de liceu, a dispărut. Nimeni nu a ştiut unde a plecat şi nimeni nu a întrebat vreodată. Mama şi sora mai mică s-au retras „la o rudă de la ţară” şi noi ne-am schimbat locul de întâlnire. Au început să circule zvonuri că Andreea „e la produs” şi pentru toţi cunoscuţii, chiar şi pentru mine, nu părea că ceva s-a schimbat.

Peste câteva luni a apărut la fel de brusc cum a şi dispărut. Picăţelele din ochii ei dispăruseră şi zâmbetul ei se transformase în ceva din imaginea unei fantome. Mi-a povestit cum a fost „racolată” şi „vândută” de nişte cunoştinţe şi cum a fost ameninţată cu pistolul la cap în timp ce trebuia să întreţină raporturi sexuale şi cu 30 de bărbaţi pe zi. Celor din gaşcă a povestit mai puţine însă nu a ascuns ceea ce i se întâmplase. Nu ne mai privea în ochi, si părea îi era ruşine că fusese o victimă.

Curând, tot cartierul ştia. Oamenii nu-i mai răspundeau cu zâmbet la salut şi nici ea nu mai era capabilă să se lumineze, mai ales atunci când trebuia să facă faţă apelativului de „curvă”. La şcoală, i s-a recomandat să se transfere la un alt liceu pentru că părinţii celorlalte colege „nu vor să aibă în clasă un astfel de element care le poate corupe copii”. A trebuit să o apărăm de diverşi băieţi care nu mai acceptau refuzurile ei la avansurile lor şi a trebuit să ştergem multe lacrimi de pe chipul ei. Nu a avut parte de ajutor şi părea că, mai toată lumea, o acuza pe ea pentru ceea ce i s-a întâmplat.  

Până la urmă a cedat şi a reintrat în reţelele de trafic. De data asta, „de bunăvoie”. A renunţat la liceu şi la prieteni. A ales să se sacrifice pentru ca sora ei să fie protejată şi a ales singurul drum „unde nu era judecată” de cei cărora le zicea ”bună-ziua”. Familia ei s-a mutat de la noi din cartier şi de atunci nimeni nu a mai ştiut nimic de ea.

Acum ceva vreme am aflat cum că Andreea ar fi murit, chiar dacă sufletul ei murise cam de când eram eu în clasa a XII-a…Din păcate, după 30 de ani de când a fost abuzată, Andreea ”a devenit” victimă şi mulţi dintre cei ce ar fi trebuit să o ajute şi să o susţină şi-au adus aminte de ea….

Încă o victimă a devenit cu adevărat victimă de-abia în momentul în care că a murit….

Notă: România are cel mai mare număr de victime ale traficului de carne vie din întreaga Uniune Europeană. Societatea românească este incapabilă să vadă dimensiunea problemei şi să înţeleagă faptul că victimele trebuie să fie asistate şi sprijinite în eforturile lor de a reveni la o viaţă normală.

Recomand filmul „Fixeur”, regizat de Adrian Sitaru, dezbătut ieri, şi cu mine în panel, la Festivalul de Film European.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite