De ce vrea România să fie altfel?

Istoricul Lucian Boia spune că România este o ţară care se încăpăţânează să fie altfel şi acest lucru explică şi succesele, dar şi nereuşitele ei. De ce vrea România să fie altfel? Şi, mai ales, de ce ar fi acest deziderat profund care ne animă o greşeală? Doar pentru că lumea se globalizează şi vrea uniformitate pentru a putea gestiona mai uşor procesele la scară macro?

Iubesc România tocmai pentru că este altfel şi consider această aspiraţie normală, aşa cum o privesc şi în raport cu indivizii. Este ciudat doar că, într-o lume care vorbeşte atât de mult despre personalitate, despre individualitate (o caracteristică fundamentală a democraţiei pe care o considerăm valoare universală), tendinţa este mai degrabă contrarie. Indivizii trebuie să se supună foarte multor determinări non-personale, în aşa fel încât realizarea unui sine specific devine mai degrabă o excepţie decât o normalitate. Acelaşi lucru se întâmplă la nivelul ţărilor. Şi una este să aplici reglementări universale sau măcar continentale pentru a stabili anumite practici la un nivel transnaţional pentru că este în avantajul cetăţenilor şi alta este să transformi această tendinţă într-o politică globală de anulare a diversităţilor naţionale, a specificului şi valorii pe care a dezvoltat-o fiecare popor.

România este prinsă şi ea în acest joc complicat al asumării unor obligaţii internaţionale sau europene faţă de care îşi asumă însă şi nevoia de particularitate. Vrem să fim europeni, dar vrem să rămânem şi români, acest lucru neînsemnând dorinţa de evitare a civilizaţiei sau a regulilor comunitare, ci necesitatea lăuntrică de a rămâne noi înşine, de a ne conserva tradiţiile, de a ne afirma valorile. La limită, este vorba de supravieţuirea spirituală ca neam, pe care nu ne-o asigură nici reuşita politică, nici cea geostrategică. Nevoia de specific naţional nu are legătură cu evoluţiile statale, nici cu parteneriatele strategice, motiv pentru care nu se poate subsuma lor. Integrarea politică de orice nivel este, pentru un neam, ca mersul la muncă, este o obligaţie şi o asumare exterioară de care se poate achita cu demnitate şi seriozitate.

Ca şi individul, neamul are însă nevoie şi de timp pentru sine, de spaţiu lăuntric, care înseamnă altceva decât obligaţii faţă de alţii, fiind o asumare faţă de sine. Că există neamuri mai puţin doritoare de a-şi conserva o identitate proprie, acest lucru este manifest şi la nivelul indivizilor mai adaptaţi care îşi dedică şi timpul liber socializării şi comunităţii. Neamul românesc are însă nevoie de timp pentru sine, de un spaţiu propriu, în care să se raporteze la sine însuşi şi la absolut. Pentru că da, neamul românesc are un raport cu sine şi cu absolutul care transcende necesităţile istorice sau relaţionările cu istoria şi cu reprezentanţii temporari ai acesteia.

Înţelegem mai bine această nevoie de a fi altfel dacă ne uităm la maniera de a privi timpul. Ne-am adaptat la timpul modern şi ne-am fixat ceasul să bată după ora unei Europei construite pe sistem citadin. Dar nu am renunţat la atemporalitate, acel arhaism pe care îl descoperă turiştii avizaţi (Prinţul Charles este unul dintre ei) şi în faţa căruia se închină cei care înţeleg ce comoară se ascunde în viziunea tradiţională românească.

Mergeţi în orice mănăstire veche românească şi veţi simţi străfulgerarea unei alte viziuni, de dincolo de civilizaţie, ancorată într-o credinţă care vine din adâncuri la care nu vrem să renunţăm. Unii, prinşi în vâltoarea reuşitei moderne, au renunţat la devenirea lăuntrică. Noi nu putem să ne lepădăm de noi înşine pentru că această devenire este în noi prin locul în care ne naştem şi prin istoria din care venim. Iar faptul că tânăra generaţie pare tentată să adopte modelul globalist şi să uite de trecut nu este o împlinire, ci o sărăcire a fiinţei.

Motiv pentru care nu ar trebui să luptăm să nu mai fim altfel, ci ar trebui să conştientizăm cât de altfel suntem, să stăpânim conflictualitatea care se poate naşte între diferenţa noastră şi necesitatea integrării în spaţiul celorlalţi şi să purtăm în continuare povara de a fi un neam profund. Suntem altfel înseamnă că suntem mai mult, nu mai puţin. Este o sarcină să conservăm această diferenţă fără să ne fie afectat rolul exterior de a sta la masă cu ceilalţi actanţi. Dar dacă renunţăm la diferenţă vom fi doar un neam în plus care nu aduce lumii nimic decât o participare cantitativă. În plus, dacă nu mai suntem noi înşine, ce altceva mai putem fi?