Asta pune sub semnul întrebării comunitatea europeană şi principiile ei - egalitate de şanse, egalitate de drepturi şi libertăţi -, demonstrând empiric (cu limitele sale) că dacă nu eşti cetăţean al ţării unde aplici sau dacă nu locuieşti permanent în acel loc, nu ai nicio şansă de mobilitate socială sau geografică. Discriminarea pe bază de etnie se adaugă la cea de vârstă şi gen, şi ele larg răspândite pe piaţa europeană a muncii.

Mai sunt două categorii de români care muncesc în afară, în afară de cei ca mine care aplică din greu, zi de zi la job-uri noi, şi îşi fructifică rarele şanse de interviu care apar: ăia care au fost instituţionalizati în liceele şi universităţile din ţările respective, învăţând cel mai probabil şi limba şi provenind din familii cu foarte mulţi bani (cum e Victor Negrescu, Ministrul Afacerilor Europene), şi ăia care sunt trimişi din România în afară prin firme ale unor politicieni români, cel mai probabil toţi pesedişti, şi care percep comisioane grase, mergând acolo mai mult pe posturi pe care nimeni nu le mai face dintre localnici (cum e mama mea). În orice caz, se observă, ca să munceşti în Uniunea Europeană, trebuie să plăteşti. Ai de ales dacă le plăteşti politicienilor noştri (firmele care te trimit sunt intermediate de firme ale politicienilor noştri) sau politicienilor lor (mergând la licee şi universităţi din ţările respective, controlate de politicienii locali). Dacă ai invăţat bine în România, sunt şanse mari să îţi fi plătit părinţii studiile în afară ca să ai un loc în marea familie europeană. Dacă nu ţi-a plăcut şcoala, atunci îi plăteşti politicianului român, varianta nu mai puţin merituoasă, pentru că se face o selecţie şi aici, dar care pare mai nefericită. Nu există cale de mijloc. E normal să plăteşti pentru decenţă? Nu ar trebui ca UE să faciliteze mobilitatea de toate felurile?

Mai mult, chiar dacă, să spunem, ai un loc de muncă deja în statele Uniunii, cel mai probabil vei avea un alt român care te va ‘săpa’ la locul de muncă. Am păţit să mă saboteze un alt român şi din cauza asta să pierd acel loc bun printre străini. Să mă explic. La orice loc de muncă din mediul internaţional se lucrează, bineînţeles, cu clienţi. Chiar dacă clienţii nu sunt din România, sunt şanse să dai de alt român în acea companie cu care să lucrezi, pentru că românii s-au răspândit peste tot, ca polonezii, fiind şi foarte inteligenţi şi foarte săraci. Sau, se întâmplă, deşi lucrezi în afară, clientul e din România, şi tu va trebui să lucrezi cu sau pentru el. Fiind nou în job, sunt şanse ca şeful tău să se cunoască deja cu acei clienţi sau colegi români. Sunt şanse, deci, ca noul venit să nu-i placă clientului sau colegului român şi tu să nu treci de perioada de probă. Te sapă cine credeai mai puţin şi pe cine considerai singura ancoră dintr-un mediu străin. Deci într-un fel s-ar explica această discriminare, pe baza lipsei de educaţie elementară care să te facă să îţi respecţi colegul, indiferent de naţia lui, cu atât mai mult dacă este de aceeaşi naţie.

Economiile de scală, cum este şi cea a UE, funcţionează atât timp cât este cerere. Când cererea va scădea, atunci aceste companii vor da faliment şi angajaţii vor trebui să plece. Vor pleca şi vor începe de la zero în alte părţi. Nu suntem departe de momentele acelea. Întrebarea cea mai importantă este dacă e normal să fim discriminaţi sau dacă e normal să îţi taie elanul tot un român în companiile unde începi? E posibil ca educaţia pe care o promovăm să nu fie eficientă în România. Dacă e normal să fim discriminaţi, pentru că, să spunem, noi românii, în mod miraculos genetic, avem mai puţine cunoştinţe atunci când iesim din liceu, ceea ce nu e adevărat, sau că mai realist, suntem puţin mai neadaptaţi, atunci să o punem jos pe foaie în tratatul nostru bilateral cu Bruxelles-ul şi Uniunea Europeană. Dacă e normal ca atunci când nu eşti discriminat, 1% din cazuri, atunci să te sape un alt român, atunci noi românii nu ar trebui să regândim bunele maniere şi respectul reciproc, nu ar trebui ca să investim mai mult în educaţie?

Ba ar trebui, dar mai întâi trimise în istorie partidele corupte, nedemocratice şi autoritare, pentru că a le da lor bani pe mână este o sinucidere.