Nu zic că n-ar fi posibili (cel puţin teoretic…) şi finanţatori generoşi, dezinteresaţi, preocupaţi să promoveze, prin ziarul lor, o atmosferă publică civilizată, fără partizanat abuziv, fără trivialităţi şi derapaje manipulatorii. Pe de altă parte, nimeni nu e, cred, dispus să piardă bani, să investească într-o afacere pentru care nu există cerere. Nu se poate fără un pic de scandal, fără „breaking news” cotidiene, fără imagini „provocatoare”. E, de asemenea, inevitabil, ca patronul să aibă şi el, ca toţi oamenii, convingeri şi opţiuni, pe care vrea să le regăsească în paginile „produsului” său. Şi aici ajungem la „caracterul” angajaţilor săi.

Toţi ştiu cam ce vrea „şeful”: ori susţinere (politică), ori profit. Ştiu, de asemenea, că cititorul are şi el drepturile şi pretenţiile lui. Nu cumpără dacă nu e „satisfăcut ideologic”, sau dacă ce citeşte nu-l amuză. Şi atunci, n-avem rating, ergo „conducerea” e nemulţumită, ergo ne pîndeşte pierderea slujbei. „Independenţa” se joacă deci între „îngăduinţa”, mai mare sau mai mică, a patronului şi onestitatea profesională, mai mare sau mai mică, a gazetarului. Pînă la urmă, totul e chestie de dozaj: unele publicaţii sunt partizane, dar păstrează o oarecare măsură, altele duc „apartenenţa“ pînă la slugărnicie şi violenţă. Rezultatul e un cerc vicios: cercurile de presă ceva mai decente stau mai prost cu audienţa şi plusează, alunecînd, eventual, spre stilistica isterică a „adversarilor”, iar „adversarii” devin din ce în ce mai vocali, pentru a-şi întreţine „cota”, pentru a da satisfacţie publicului care îi susţine, însetat de furii primare, înjurături şugubeţe şi vedete kitsch.

Ce e de făcut? Sincer? Nu mare lucru! Nu suntem încă în situaţia de a întîlni patroni de presă suficient de bogaţi, de patrioţi şi de inteligenţi, încît să le pese mai mult de sănătatea gazetăriei naţionale, decît de interesele şi strategiile proprii. Avem, în schimb, destui ziarişti care, de dragul cîştigului, sau mînaţi de umori private care au de a face mai curînd cu atmosfera de stadion, sau de bodegă, decît cu aceea a meseriei şi a spaţiului public, se „angajează” trup şi suflet în lucrative încăierări telegenice.

În aceste condiţii, libertatea de expresie înseamnă libertatea de a minţi, de a falsifica datele realităţii, de a înnegri pe cine vrei şi de albi pe cine vrei

Au, de partea lor, cel puţin două arme: un populism lăcrămos, pe placul mătuşilor sentimentale şi rezerva de ură a unor cetăţeni frustraţi (cu sau fără motive bine definite) şi încurajaţi să trăiască în ură şi să şi-o manifeste „liber”, alături de „învăţătorii” lor. Iar dacă cineva încearcă să potolească zelul de gaşcă, prizonieratul mental în care trăiesc aceşti „învăţători”, la orizont apare, cu litere de-o şchioapă, sloganul „libertăţii de expresie”, dublat de patetice auto-victimizări. Reţeta e simplă şi eficace.

În aceste condiţii, libertatea de expresie înseamnă libertatea de a minţi, de a falsifica datele realităţii, de a înnegri pe cine vrei şi de albi pe cine vrei, de a răzgîia un nabab într-o ţară de săraci, de a demola sentinţe judecătoreşti, de a face circ dincolo de limitele bunului gust, de a-ţi obţine titluri de prestigiu academic prin plagiat, de a face rating filmînd posterioarele febrile ale unor midinete cu buze triple, de a devora viaţa particulară a unor exhibiţionişti nevrotici, pe scurt, libertatea de a-ţi face de cap, de a bate eroic cîmpii, de a nu avea reguli, oprelişti, scrupule. Diferenţa tradiţională dintre „ce se cade“ şi „ce nu se cade“ e anulată, cu un fel de veselie iresponsabilă. Sentimentul ruşinii e muribund. Ce este încă şi mai grav este că se găsesc destui români cărora acest dezmăţ li se pare distractiv. Repet, în conjunctura social-politică actuală, nu cred că există o terapeutică salvatoare, capabilă să domolească acest delir al bunului-plac, numit, abuziv, libertate de expresie.

Cei din generaţia mea îşi amintesc, probabil, cum arăta televiziunea, cînd era, aproape în totalitate, subordonată, dedicată, dăruită unui singur om. Nu credeam să trăiesc reînvierea acestui principiu, recuperarea acestui stil. Am chiar naivitatea să cred că beneficiarul de azi al acestui devotament nu l-a poruncit în mod direct şi – cine ştie? – nu aderă la excesele lui, sau măcar îşi dă seama că nu-l avantajează. Nu mă pot bucura de necazul nimănui.

Ideea unei corespondenţe (fie şi doar sugerate) între Dan Voiculescu şi Iuliu Maniu este pur şi simplu jignitoare la adresa a milioane de victime nevinovate.

Dar nici nu pot suporta ideea că arestarea unui ins a cărui avere are părţile ei de umbră şi a cărui biografie include un episod masiv de colaborare cu securitatea poate fi comparată cu procesele staliniste, sau cu Holocaustul. Blasfemia nu e o specie a justiţiei. Ideea unei corespondenţe (fie şi doar sugerate) între Dan Voiculescu şi Iuliu Maniu este pur şi simplu jignitoare la adresa a milioane de victime nevinovate. Dna Hossu-Longin – care de altfel nu e, în acest domeniu, la prima alunecare de picior – ar trebui să ştie asta şi să-şi onoreze măcar prin tăcere meritele dobîndite cu „Memorialul durerii“…