Aşteptându-i pe elefanţi
0Prima dată când am fost la circ aveam vreo cinci ani. Am stat pe băncuţele alea de lemn, între maică-mea şi taică-miu, încântată de mirosul de balegă şi de rumeguş, şi mi-am dorit să pot mângâia şi eu coamele poneilor. Circul avea şi un elefant, unul singur, care era, cel mai probabil, foarte bătrân, poate chiar orb, aşa îmi imaginam.
La pauza dintre cele două părţi ale spectacolului, pentru nişte bani în plus, elefantul te putea plimba prin arenă. Nu doar pe tine, ci pe toţi copiii. Îmi amintesc că s-a făcut un şir lung de prichindei, elefantul a îngenuncheat şi i-a lăsat pe toţi copiii ăia să se urce pe spinarea lui, ajutaţi de dresor, unul în spatele altuia, apoi s-a ridicat încet, a oftat din plămânii lui de elefant şi a început să facă ture, în chiotele şi urletele celor pe care-i purta pe spate. Eu, una, nu aveam voie să mă caţăr pe spinarea animalului, aşa că priveam tot spectacolul de pe margine, pe jumătate uluită, pe jumătate sperând să se scuture şi să arunce toţi copiii de jur împrejur.
Plimbarea a durat câteva minute. Ghidat de dresor cu câte o lovitură peste picioarele din spate, elefantul îşi continua drumul în cerc, cu ochii închişi, ca un mecanism de ceas, se mişca încet şi sigur, făcându-i totuşi să strige în continuare pe copiii din spatele lui, care aplaudau, îl loveau şi ei cu cizmele lor mici, chiţăiau din marea de căciuliţe legate sub bărbie, cântau şi izbeau cu palmele în spinarea lui. Normal că aş fi vrut şi eu să călăresc elefantul, normal că îmi era şi frică în acelaşi timp, normal că mă întrebam de ce nu deschide ochii, normal că eram curioasă dacă animalului îi face plăcere sau îl enervează să ne învârtă în cerc pe noi, copiii cu muci la nas din Drobeta Turnu Severin.
Şi cum stăteam acolo, bosumflată că nu primisem şi eu o plimbare cu elefantul, încercând în acelaşi timp să scap de căciula legată sub bărbie şi care mă strangula, mi-am amintit de o poveste auzită acasă, cea cu elefanţii care au o memorie foarte bună. Cu omul care în copilărie răneşte un elefant şi care mai târziu, peste ani, se întâlneşte cu elefantul respectiv la un circ şi elefantul îl recunoaşte, apoi îl ucide. Mă rog, poate nu era chiar aşa. Poate elefantul nu îl ucide, poate doar îl loveşte cu trompa lui puternică, poate doar îl face de râs. Ideea că elefantul ţine minte tot, absolut tot, mi s-a părut atunci, pe loc, încântătoare.
Mi-am dat seama că peste ani, în cine ştie ce condiţii, şi mereu sunt condiţii, deci în cine ştie ce condiţii, unul din copiii ăia avea să se întâlnească cu elefantul. Poate într-un circ, poate în savană, unul din copiii ăia avea să dea nas în nas cu elefantul cu pricina sau cu copiii lui cărora le va fi transmis cumva toată memoria. Şi atunci elefantul îşi va reaminti ziua în care a fost călărit, bătut, chinuit, îmbrăcat în veşminte sclipitoare şi pus să stea în două picioare. Îşi va reaminti şi va lovi.
Gândul ăsta m-a reconfortat un pic, am coborât de la locul meu, m-am apropiat şi m-am lipit de zăbrele. M-am holbat la ultimele ture ale elefantului prin arenă şi am început să aplaud. Atunci elefantul, ajuns în dreptul meu, a deschis pentru un moment ochiul lui stâng, mare şi căprui, adânc, cu gene foarte lungi. M-a privit, cum stăteam acolo pe margine rânjind, aplaudând la rândul meu, nefăcând nimic, bucurându-mă. Mi-am văzut în ochiul lui faţa îndesată într-o căciulă roz. Apoi elefantul a trecut mai departe, călărit în continuare de micuţii nerăbdători, doar că ceva s-a întâmplat.
Mă tem că elefantul a aflat în clipa aia toate gândurile mele. Mă tem că sunt singurul om pe care l-a văzut de fapt în acea după-amiază. Mă tem că într-o zi va veni după mine.
CITIŢI ŞI:
Uită-te la ei, sunt puşi pe crime
Lecţie de tranşat o găină oarbă
Se încarcă comentariile...
