Alina Mungiu-Pippidi: O plecare din ţară
Ţările pe bază de nepotism despre care scriu (Italia, Grecia, Tunisia, Ucraina…) sunt cam peste tot la fel - o unică patrie în care te recunoşti cu jale; dar poţi să şi ţii la o asemenea patrie, să ajungi să o priveşti cu îngăduinţă, să încerci să o protejezi – în van, adesea – de excesele de violenţă, partizanat orb şi egoism.
Am avut întotdeauna obiceiul de a asocia oameni tineri, atunci cînd am avut o comandă importantă, fie de la un editor de bună calitate, fie de la o mare instituţie internaţională, ca să îi ajut să îşi creeze o istorie de publicaţii de calitate sau un CV de consultanţă, deşi eu îmi ajung cu prisosinţă mie însămi – scriu repede şi uşor şi acopăr totul mai repede de una singură. Obicei început de 20 de ani şi de care au beneficiat o mulţime de tineri de la SAR, care azi lucrează mai toţi în instituţii europene. Motivul principal era dorinţa de a mă deosebi de unii dintre profesorii mei din tinereţe, care făceau pe dos: mă puneau să traduc ceva şi pe urmă se semnau toţi pe acea traducere, de parcă era lucrare originală (unul din motivele pentru care am abandonat psihiatria fără regrete). După cum am avut ocazia să văd în acest an, obiceiul continuă: un plagiat, care mi-a fost semnalat chiar la un rector cîştigător la competiţia de universităţi curate, a fost atribuit imediat studentului, semnat ultimul, pentru a-i disculpa pe toţi profesorii semnaţi înaintea lui; ei nu scriseseră un rînd, oricum, aşa că nu erau responsabili de vreun plagiat. Din punctul lor de vedere, greşiseră că au avut încredere în student şi atît (iată de ce plagiatul luat separat nu explică suficient patologia fraudei academice la români).
Oare de ce, în 25 de ani, România s-a schimbat aşa de puţin? Ţinîndu-mi cu întîrziere discursul de şef de promoţie, cînd mi-am lansat cartea la Iaşi, am avut proasta inspiraţie să amintesc că am făcut ceva normal, plecînd din viaţa mea integral aranjată, din universitatea unde tatăl meu era profesor şi decan, la 25 de ani, doar cu o geantă de umăr şi o maşină de scris est-germană. Nu mi-am dat seama că mulţi din cei care mă ascultau, oameni perfect cumsecade de altfel, lucrau acolo pentru că şi părinţii lor lucraseră acolo. Aşa funcţionează societatea asta. Nu mai departe de vara trecută, fiul ministrului Toader se angajase la el în departament. Ce am făcut eu acum 25 de ani nu a fost nici o secundă imitat de nimeni, nici măcar preţuit (preţuirea pe care o întîlnesc în România este prea adesea datorată doar reputaţiei internaţionale şi nu exemplului). Dimpotrivă. Deşi lumea mi-a strîns mîna pe stradă mereu, la EBA, la opoziţia la M…PSD şi la alte asemenea, totdeauna am văzut şi o frică, o jenă chiar. Lumea care se cere în selfies o face cum s-ar duce la parcul de curiozităţi. Nici gînd să imite acest comportament bizar: a lăsa la o parte avantajele pe care ţi le dă poziţia privilegiată, pentru a asuma competiţia de pe poziţii egale; mai ales că există atîtea scurtături ca să te prefaci integru: poţi înjura pe Băsescu, Dragnea, poţi semna „fără penali” etc. Românii nu imită pe nimeni din spectrul de sus, emulează în schimb arătatul degetului mijlociu jandarmului şi consideră că e normal ca un copil să crească cu M… şi profund anormal ca agenţiile de protecţie a copilului din ţări scandinave să ia copiii de la asemenea persoane, pentru a-i redistribui unor părinţi mai vrednici. Şi toate astea, în timp ce ficţiunea se menţine la români: că masa populară e cumsecade, că elitele politice sunt numai ele corupte, iar intelectualii nu dau exemplu.
Vara asta am avut comenzi mai frumoase ca niciodată, aşa că a fost rîndul altor tineri (germani de data asta) să lucreze cu mine. Cu primul student am scris cele 10.000 de cuvinte la intrarea de dicţionar Corupţie şi dezvoltare (prima dată cînd dicţionarul de economie Oxford va include corupţia, considerată pînă nu demult un subiect neacademic). Pe al doilea l-am luat cu mine o lună la Sinaia, unde, în afară de noua mea ocupaţie – spre amuzamentul cartierului – cositul, am lucrat la o carte pentru Cambridge University Press: cum şi dacă UE reuşeşte să coboare corupţia în ţările membre, ţările asociate şi ţările (127 la număr) unde dă ajutoare. Dat fiind că studiile mele de caz sunt Italia, Grecia, Balcanii, Ucraina, Turcia, Egipt, Tunisia, Ghana şi Tanzania, voiajul e mai degrabă deprimant – nu cel real, în acela învăţ multe lucruri, deşi nimic din ceea ce nu aş fi putut ghici fără să mă mişc din pridvorul casei Stere, casa mea părintească din Iaşi, sau a casei Iorga, casa mea din Sinaia. Pentru că ţările pe bază de nepotism sunt cam peste tot la fel: o unică patrie în care te recunoşti cu jale, indiferent de spaţiu şi chiar de timp; soţul meu lucra paralel la editarea jurnalului lui Nicolae Iorga, bunicul lui (celălalt a fost arheologul, grec de origine, Dionisie Pippidi), pentru anii 1938-1940, şi, deşi noi nu avem televizor, iar el nu foloseşte nici Internetul, asemănările tot săreau în ochi.
Dar poţi să şi ţii la o asemenea patrie, să ajungi să o priveşti cu îngăduinţă, să încerci să o protejezi – în van, adesea – de excesele de violenţă, partizanat orb şi egoism; şi poţi să te bucuri cînd alţii văd partea ei umană şi se lasă atraşi de ea. Nu l-am condus la aeroport pe studentul meu german – era zi de trafic şi am preferat să îl urc în tren, cu oarecare grijă. El a insistat să îşi ia bilet online – eu nu ştiam că e posibil în România şi l-am avertizat că naşul l-ar putea taxa. Nici vorbă. Mi-a scris două mesaje din tren – unul: că biletele online funcţionează perfect, dacă spui că ai plătit online, nici nu îţi cere nimeni telefonul; altul: că stă lîngă cinci Roma care sunt incredibly nice, au un pui adevărat cu ei, viu, şi vor să îşi împartă sandvişurile cu străinul.
Cum, după studentul meu, am plecat şi eu, m-am gîndit ca la următorul text să vă las cîte ceva din ce am lucrat, ce e relevant pentru România. Deşi nu cred, în mod real, că autodistrugerea asta pe care o văd în România are vreo legătură cu anticorupţia – degeaba îmi reproşează cei de la Criticatac că anticorupţia a fost la baza radicalizării populiste pe care o vedem (anticorupţia mea a fost plecarea din Universitate şi gesturile personale pe care le-am făcut, şi nu am văzut pe nimeni să se ia după ele). Trupa asta, care nu a ieşit să o apere pe Kovesi, dar apără M… PSD, nu am creat-o eu sau ai mei.
Unde anume se plasează corupţia românească în cea din Europa de azi? Data viitoare încep să public cîteva selecţii din ce am scris peste vară, pentru cine vrea să înţeleagă şi nu doar să meargă cu jalba la Bruxelles, ca pe vremuri la Ţarigrad. Mulţumesc traducătorilor şi nu vă mai autodistrugeţi, nu e asta calea spre salvare. Cam asta e tot ce vă pot spune la finalul unei veri care sper că a fost la fel de productivă pentru voi ca şi pentru noi.
Se încarcă comentariile...
