În `89 s-a luptat pentru democraţie sau pentru pensia de revoluţionar?

Anul acesta se-mplinesc 25 de ani de când putem spune că trăim în democraţie, bem Cola, mâncăm fast-food şi facem bijniss. 25 de ani în care, dacă suntem sinceri, n-am realizat prea multe. Individual am mai dres-o, cu câte un olimpic, vreo eminenţă cenuşie răsărită, dar ca realizări de grup stăm destul de slăbuţ.  Parcă n-am vrut să eclipsăm ceva.

Revenind la Revoluţie, toate bune şi frumoase. Poveşti, legende, trăiri, jurnale, toate au dat năvală-n ultimele zile şi se vorbeşte doar de vitejie (de partea revoluţionarilor) şi mârşăvie (de partea comuniştilor, unii rămaşi la putere). Fără a minimiza efortul eroilor vreau să subliniez un fapt uitat: după război mulţi viteji s-au arătat. Îi ştiţi. Trăiesc printre noi, sănătoşi şi fără griji, şi-au supt ani buni nişte bani de la stat. Corect, e vorba despre pensia de revoluţionar. Şi pornind de la această pensie, îmi pun două întrebări:

1. Când s-au pornit a-l răsturna pe Ceauşescu, oamenii ăia s-au gândit la bani? Adică stăteau acasă cu familia şi spuneau „dragă soţie, iubiţi copii, eu mă duc să-mi risc viaţa, să-l dăm jos pe Ceauşescu, să facem un viitor mai bun şi să primesc un ban de la stat”? Nu cred. A fost un imbold ce ţine de spirit civic şi empatie. Ceva ce astăzi se aude că nu mai avem. Îmi vine greu a crede că victimele Revoluţiei îşi calculau în stradă rănile şi le converteau în bani. Nu contest faptul că unii merită o gratificare pentru sacrificiu, dar ajung la următorul punct unde mă-ntreb...

2. Cum am ajuns să plătim cohorte de oportunişti? Sunt cei de care vă spuneam mai devreme, că au ieşit din Revoluţie ca Iliescu din mandate: neatinşi. Ştampilaţi ca victime şi premiaţi pentru nimic. Un psiholog la vremea aia era mană cerească să-şi dea seama statul dacă cei lipsiţi de răni fizici merită vreun ban pe fond psihic. Au apărut căpuşele de indemnizaţii precum ciupercile după ploaie. Da, şi asta se poate interpreta ca o mişcare populistă, menită să-i asigure o candidatură uşoară Celui Dintâi şi Cel mai Iubit Prim-Democrat-Preşedinte, dar astăzi drumul spre schimbare mai are un dâmb, acela provocat de egoism.

Acestea fiind zise, îi invit pe toţi pişcotarii Revoluţiei să-şi spună părerea şi povestea de „eroi”. Să nu-mi spună cineva că voi nu existaţi, în ţara în care „nevăzătorii” au carnet de şofer şi ajutor.