Sîntem ţara din UE cu cea mai mare inegalitate între bogaţi şi săraci. Avem cei mai puţini kilometri de autostradă raportat la numărul de locuitori. Regiunile româneşti sînt între ultimele în clasamentul competitivităţii din UE, stabilit de Comisia Europeană. Iată indicatori care, alături de starea gravă din spitale şi din educaţie, precum şi de eşecurile în atragerea de investiţii străine şi fonduri europene, ar trebui să le dea insomnii decidenţilor noştri.

 

La 190 de ani de cînd descoperea Dinicu Golescu, în însemnările sale de călătorie, înapoierea Ţării Româneşti faţă de civilizaţia europeană, faliile constatate îşi păstrează sumbra actualitate: între popor şi conducători, între o parte şi alta a Carpaţilor ori între administraţia apuseană, aflată în folosul cetăţeanului, şi cea orientală, care-l calcă în picioare.

O sută de ani mai tîrziu, la ocuparea Capitalei, Octavian Goga scria: „Nu ne prăbuşim nici de numărul duşmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, e o epidemie înfricoşată de meningită morală“.

Şi totuşi, la fiecare cumpănă decisivă a celor două secole precedente, românii au ştiut să facă efortul pînă la sacrificiu şi alegerile necesare ridicării deasupra valurilor istoriei.

Ascensiunea burgheziei naţionale, după eliberarea comerţului Principatelor de sub monopolul turcesc (prin Tratatul de la Adrianopol din 1829), a însemnat intrarea românilor deopotrivă în circuitul economic şi cultural-ideologic european. Generaţia paşoptistă, formată în spiritul Sorbonei anilor 1830 şi forjată în conspiraţiile şi acţiunile revoluţionare ale anilor 1840, s-a ridicat, prin curaj, viziune şi tenacitate, la înălţimea şansei istorice care s-a ivit odată cu reconfigurarea, la sfîrşitul Războiului Crimeei (1856), a raporturilor de forţe în Europa.

Îndrăzneala şi iscusinţa politicii faptului împlinit, la 5 şi 24 ianuarie, prin dubla alegere a lui Cuza, a creat premisele Independenţei (1877) şi ale Unirii (1918) – ani de graţie în care românii au ştiut să iasă învingători din ciocnirile ori înlănţuirile de interese ale marilor puteri.

Nici Unirea Principatelor, nici Marea Unire nu ni le-a făcut nimeni cadou – chiar dacă sprijinul Franţei lui Napoleon al III-lea, respectiv a lui Clemenceau a contat în balanţa istoriei. Celor care le reproşau spiritul de imitaţie revoluţionarilor de la ’48, Nicolae Bălcescu le-a dat un răspuns ce caracterizează fiecare dintre aceste momente astrale care au configurat România modernă şi unificată: „Revoluţia generală fu ocazia, iar nu cauza revoluţiei române. Cauza ei se pierde în zilele veacurilor“.

Unul dintre primele sacrificii la temelia renaşterii româneşti a fost al lui Bălcescu însuşi, răpus la 33 de ani de tuberculoza de care se îmbolnăvise în închisorile unde a ispăşit participarea, la numai 21 de ani, la conjuraţia republicană condusă de Dimitrie Filipescu, în 1840. Fiecare moment de bărbăţie al istoriei făuririi României Mari a însemnat, apoi, grele jertfe de sînge: în Războiul de Independenţă au pierit 4300 de ostaşi, iar în Războiul de Întregire peste 300.000 de militari şi cel puţin tot atîţia civili.

Exilul paşoptiştilor, după înfrîngerea revoluţiilor româneşti, a însemnat ani de intens şi eficient lobby românesc pe lîngă cancelariile apusene. Rodul acestor demersuri a fost recunoaşterea aceluiaşi domn al Moldovei şi al Ţării Româneşti de către Conferinţa de la Paris a celor şapte puteri garante, la 1 aprilie 1859.

Peste mai bine de o jumătate de veac, înainte să fie consfinţită la Versailles şi Trianon, România Mare s-a plămădit în tranşee şi a fost plebiscitată la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, prin vocea celor 1228 de delegaţi şi a peste 100.000 de participanţi. Iar eforturile prim-miniştrilor Ion I.C. Brătianu şi Al. Vaida-Voevod, la Conferinţa de Pace de la Paris, pentru obţinerea recunoaşterii Marii Uniri constituie, de asemenea, un model de acţiune diplomatică extrem de actual.

„Prin succesul lui 1 Decembrie 1918, românii trebuie să înţeleagă că nici în «gena românească», nici în «psihologia poporului român», nici în geografia sau religia lui nu este înscrisă vreo fatalitate a eşecului şi a înfrîngerii“, se arată într-un mesaj recent al Academiei Române. „1 Decembrie 1918 este semnul explicit al faptului că pentru eşcurile de astăzi nu putem da vina decît pe noi înşine. Centenarul ne reaminteşte, intempestiv, că nu avem, în realitate, nici o scuză“, se arată în apelul Academiei Române, care cere clasei politice româneşti „să fie la înălţimea misiunii sale“.

Nu chermeze centenare, nu circ populist, nu crize care să vulnerabilizeze democraţia şi statul – ci munca şi seriozitatea necesare vieţii decente la noi acasă.

Centenarul e momentul de bilanţ. De privit înapoi şi înainte. Vom şti să-l prefacem într-un moment de răscruce?

E momentul analizei oneste a eşecului parţial al actului de la 1918. Nu avem partea noastră de vină pentru prăbuşirea de la 1940? A fost perioada interbelică o şansă irosită?

E, totodată, cazul, la 11 ani de la aderarea la Uniunea Europeană, să judecăm la rece startul european ratat. Acceptarea diagnosticului ar fi un prim pas spre ieşirea din negare. Pentru că România decidenţilor refuză să accepte realitatea în care se zbat majoritatea românilor: viaţa de zi cu zi contrazice statistica şi triumfalismul macro-economic.

Nu cumva regăsim, în interbelic şi azi, aceeaşi prăpastie între clasa politică, tot mai izolată în opulentul circuit închis al corupţiei şi incompetenţei servile, şi masele populare, dispreţuite şi batjocorite? Cît de sănătoasă era democraţia românească atunci cînd s a prăbuşit sub asaltul totalitarismelor? E o întrebare vitală azi.

România întreagă e obligată să devină urgent un imens şantier, altfel va fi deja prăbuşită cînd, din păcate, ne va lovi iar periodicul val rău al istoriei.

„Viitorul nu se aşteaptă aşa cum aştepţi un tren. Viitorul se pregăteşte“, avertiza un scriitor francez, Georges Bernanos.

Sîntem obligaţi să facem din 2018 anul relansării energiilor naţionale. Nu chermeze centenare, nu circ populist, nu crize care să vulnerabilizeze democraţia şi statul – ci munca şi seriozitatea necesare vieţii decente la noi acasă. E vremea Noilor Paşoptişti – a patrioţilor idealişti, competenţi şi oneşti!

Apărut în Dilema veche, nr. 736, 29 martie-4 aprilie 2018