Vlăstarele lui Traian

Cine se aştepta să vadă alegerile prezidenţiale transformate într-o competiţie între PSD-Ponta şi Dreapta-„candidat unic cu susţinerea tuturor partidelor” s-a înşelat amarnic. Marea bătălie înainte de alegerile prezidenţiale - sau măcar înainte de primul tur - nu e între cele două mari tabere şi nici măcar între cine e cel mai de seamă candidat de dreapta, ci e între cei care îşi dispută titlul de „Adevăratul Urmaş al lui Traian Băsescu”.

Cu doar două luni şi jumătate înaintea alegerilor prezidenţiale, nu trece nici o zi fără ca vreun politician mai mult sau mai puţin de seamă să îşi afirme propria competenţă pentru a conduce ţara. Dacă acum o lună la ordinea zilei era încă subiectul „dreptei unite”, astăzi vedem că lista prezidenţiabililor se lungeşte mai ceva ca o listă de cumpărături. Şi, culmea, doar în partea dreptei „unite”. 

Dacă la PSD Victor Ponta a fost împins de la spate să candideze, fără ca baronii partidului să îi mai dea vreo şansă singurului contra-aspirant mai vocal, Mircea Geoană, candidaţii de dreapta dau năvală spre Cotroceni unul după altul. Cine se aştepta să vadă alegerile prezidenţiale transformate într-o competiţie între PSD-Ponta şi Dreapta-„candidat unic cu susţinerea tuturor partidelor” s-a înşelat amarnic. Marea bătălie înainte de alegerile prezidenţiale - sau măcar înainte de primul tur - nu e între cele două mari tabere şi nici măcar între cine e cel mai de seamă candidat de dreapta, ci e între cei care îşi dispută titlul de „Adevăratul Urmaş al lui Traian Băsescu”. 

După ce PMP a evitat sau a fost exclus din discuţiile despre unificarea Dreptei într-un mare PNL, Cristian Diaconescu a fost propus candidat al partidului şi a primit chiar şi binecuvântarea lui Traian Băsescu, care a spus despre el că are un cv perfect pentru a fi preşedinte.

Nemulţumită de excluderea numelui ei de pe lista scurtă de posibili candidaţi ai marelui PNL, Monica Macovei s-a aruncat şi ea în luptă, mizând pe motivul „salvării Justiţiei” după numirea sa ca ministru, la propunerea lui Traian Băsescu, in decembrie 2004. Chiar dacă preşedintele s-a dezis acum de ea, imaginea celor doi alături de „flacăra democraţiei” înaintea referendumului din iulie 2012 este prea proaspătă pentru ca cei doi să nu fie în continuare consideraţi ca aliaţi politici. 

Lansat la apă de Băsescu pe post de partid care trebuie să salveze Dreapta românească, PMP s-a dezumflat rapid după alegerile europarlamentare, cele doar 6 procente fiind o dezamăgire cruntă, oricât ar încerca liderii săi să îmbrace eşecul în victorie. În acest context, zâzania din ultimele zile nu are cum să ajute. Înscăunarea Elenei Udrea, cea care se autoproclama (pe atunci în PDL) „urmaşa lui Traian Băsescu”, deja contestată din interior de persoane importante, precum Cristian Preda, nu face decât să arate multă indecizie la vârful partidului. Semn că fie influenţa lui Traian Băsescu nu e aşa de importantă, nefiind capabil să-şi ţină pupilii în frâu, fie că deja şi-a luat mâna de pe ei şi nu îl mai interesează prea tare soarta lor, fie că această situaţie e în avantajul său. Elena Udrea deja a anunţat că îi va cere preşedintelui susţinerea, iar acesta afirmase în trecut că ar vota-o „categoric” pe Udrea dacă ar candida.

Iar lista vlăstarelor lui Băsescu putea fi şi mai lungă dacă Mihai Răzvan Ungureanu nu s-ar fi retras din cursa spre Cotroceni.

Cert e că nici unul dintre aceşti trei candidaţi lăsaţi moştenire de Traian Băsescu nu e capabil să câştige cursa pe culoarul anti-Ponta. E limpede dacă ne uităm la cum s-au lansat aceste candidaturi. Cristian Diaconescu e şovăielnic, are un tonus scăzut, are dificultăţi în a colecta semnături (să nu vorbim încă de voturi) şi nu e foarte clar care e agenda lui; până acum, am remarcat doar discursul despre bun-simţ şi respect. Or fi ele importante în orice societate, dar asta nu îţi câştigă alegerile. Monica Macovei şi-a lansat candidatura printr-un mesaj video şi un discurs îndelung exersat, dar artificial, în care a vorbit despre un rău colectiv împotriva căruia ea luptă. Or, am învăţat din campaniile lui Băsescu că, pentru a avea efectul dorit, „răul” trebuie să poarte un nume (322, oligarhii/mogulii ca Vântu sau Voiculescu, minerii). A urmat apoi gafa comparaţiei cu Mandela, care va continua să stârnească ironie pe parcursul întregii campanii. Elena Udrea îşi lansează candidatura printr-un scandal în propriul partid şi cu un trecut politic şi de ministru uşor atacabil de către adversarii politici. 

Vom asista în următoarele două luni la atacuri continue între cei trei candidaţi, fiecare aratând că este continuatorul real al regimului lui Traian Băsescu. Problema e că şi acest electorat e acum atât de subţire încât are cum să asigure nici măcar intrarea în turul doi, ca să nu mai vorbim de câştigarea alegerilor. 

De asemenea, vom asista la atacuri ale fiecăruia dintre aceşti candidaţi la adresa lui Klaus Iohannis. Acesta însă - în ciuda unor neajunsuri ale începutului său de campanie - face ceea ce trebuie şi nu răspunde acestor atacuri, decât la un nivel minimal. Acesta nu e meciul lui. Singurul său meci este cel cu Victor Ponta. 

Spuneam cu ceva timp în urmă că unificarea dreptei e oricum o falsă problemă. Ceea ce se întâmplă în aceste zile dovedeşte că oricum acest lucru e imposibil în condiţiile actuale şi nu ar fi nici măcar benefică. Cert e însă că o competiţie de genul „cine e mai de dreapta, cine e cel mai ca Băsescu” nu face decât să ajute campania lui Victor Ponta. 

Nu cred însă că vreunul dintre candidaţii-problemă amintiţi mai sus nu e conştient de asta. E un lucru cât se poate de evident şi aş subestima intelectual pe oricare dintre ei să lansez un mesaj de forma „opriţi-vă, că îl ajutaţi pe Ponta!”. E posibil, mai degrabă, că aceste acţiuni ale apropiaţilor preşedintelui să aibă chiar acest scop, iar Traian Băsescu să îngăduie asta. Următoarele 10 săptămâni vor fi grăitoare.