Viclenia ca intrument al corupţiei (3)

În Cerul creştin, omniprezentă şi atotputernică este Sfânta Treime, alcătuită din Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Dar, pe Pământ, pe „suprafaţa lui zbârcită”, cum îi spunea cineva, tinde să aibă un rol asemănător Păcătoasa Treime, adică Agresivitatea, Banii şi Erosul.

Teologia explică aceste păcate ca pe o lucrare a Diavolului. Puţin, puţin, acesta şi-a  început deja lucrarea, făcând posibilă diferenţa dintre „Sfântul Duh”, care este ortodox, şi „Spiritul Sfânt”, care este catolic.  Cel puţin în limba română, Diavolul are mai multe nume, mai multe identităţi, pentru a se putea masca mai bine. Ies în relief pregnant două dintre aceste denumiri , Întunecatul şi Vicleanul. Într-adevăr, după cum am văzut, viclenia, înţeleasă ca strategie, recurge la o dedublare, la o distincţie de planuri. În planul de relief, adică la vedere, ni se prezintă pretextul unei acţiuni, pretext care este nobil, încărcat cu toate calităţile morale, dar, în planul de fundal, adică în ascuns, lucrează mobilul, care este încărcat cu toate păcatele, cel capital fiind egoismul. În limbajul Cronicarului, omul viclean  ar fi, asemeni unui voievod cu totul dubios, „Pe din afară, măr înflorit , pe dinăuntru, lac împuţit” În sinteză, Diavolul este şi un bun actor de pe toate scenele posibile ale vieţii, un excelent specialist în simulare şi disimulare.

În acest context, putem vorbi şi despre viclenia gradualului. Toate entităţile din această Lume au o mărime, o scală a acesteia, deci grade de mărime, de la temperatura apei, prin gradele militare, până la gradul de inteligenţă. Dacă este vorba de mişcare, adică de acţiune, în cazul omului, o zicătoare populară ne spune că „Încetul cu încetul se face oţetul” În apropierea ei stă şi expresia populară „Pas cu pas”, valorificată ca emblemă politică, de către  Preşedintele Klaus Iohannis.Într-un fel, chiar şi vicleanul recurge la strategia graduală, dar o face din prudenţă, pentru a nu fi descoperit. Până la un punct el şi  reuşeşte să nu trezească bănuiala celorlalţi oameni. Numai că, tot în ascuns, lucrează foamea şi setea, şi nu doar cele de pâine şi de apă, ci de mărime, mărire şi măreţie, conţinute virtual în enunţul lui J.P. Sartre „Fiecare eu tinde să devină Dumnezeu” Pronumele plural Noi este treptat înlocuit cu singularul Eu, iar dacă pluralul se reface, acesta este sau al găştii, în cazul hoţilor de buzunar, sau al mafiei, în cazul „băieţilor deştepţi” Pe această cale, familia naturală este dublată de familia mafiotă, respectiv familiile mafiote, care fac cu precizie distincţia dintre „ai noştri”, „ai voştri” şi „ai lor” Planurile concrete de acţiune ale acestor veritabile neo-familii, ale „băieţilor deştepţi”, ca şi ale „fetiţelor isteţe”, rămân cele trei constante: agresivitatea în războiul mascat sau deschis cu ceilalţi semeni;banii care sunt „Echivalentul universal al tuturor valorilor” (Smith-Marx); şi erosul,  ca varietate, variaţie şi lux, luxul fiind o „nevoie nefirească”.
 

 Un spectacol total de agresivitate ne oferă recent Elena Udrea, fosta soţie a lui Dorin Cocoş, şi care , probabil, îşi imagina că va intra în şirul Elenelor, începând cu aceea din Troia şi sfârşind cu aceea din Carpaţi. Calvarul psihologic al celor care se simt cu musca pe căciulă, sau pe pălărioară, începe cu neliniştea, una fizică, nu una metafizică, trece prin agitaţie, şi ajunge invariabil la agresivitate. Elena Udrea ar fi în stare de absolut orice, numai să scape de gratiile care o pândesc, tot din umbră Dar, oare unde este recenta soţie a lui Dorin Cocoş, bărbat care începe să îl concureze pe Călin Popescu –Tăricenu, la capitolul „neveste”? Păi, este în Dubai, încât Bulă cade pe gânduri şi se întreabă dacă de la sublim la ridicol este un singur pas, sau trecerea se face „Pas cu pas”, până la ultimul popas!?. Ba, Bulă îşi mai pune şi întrebarea dacă nu cumva este posibilă şi mişcarea inversă, adică de la ridicol la sublim, şi aduce ca argument opinia că „România este ţara tuturor posibilităţilor”, deşi, în ipostaza lui de oltean, tot el zice că „Este posibilităţi care se poate şi posibilităţi care nu se poate”  
 

Din păcate, gradualul le face diverse figuri multora dintre comentatorii şi chiar jurnaliştii din ţara noastră. În joc constant este şi azi războiul dintre Puterea politică, să-i spunem Poziţie, şi Opoziţie. În cazul dezbaterilor publice, în special la TV, mulţi dintre dânşii devin Avocaţi diabolici ai părţii pe care o reprezintă, şi Procurori, tot diabolici, în raport cu partea adversă. Schimbând continuu atacul şi apărarea, toţi au iluzia că sunt doar Judecători corecţi. Adesea , dânşii se cred şi Profesori, încât dau cu nonşalanţă Note celor despre care vorbesc. Notele sunt de la 1 la 10, întrucât 0 nu este o notă, iar aici un Ministru al Învăţământului, cu ceva mai multă fantezie, ar putea vorbi despre principiul Umanismului, care acordă un punct oricărui învăţăcel, acesta fiind „punctul de plecare”, care poate rămâne şi „un punct de vedere”, pentru tot restul vieţii lui. Numai că, cele două părţi profesorale revin, fără să ştie şi să vrea, la sistemul docimologic al lui Stalin, în care notele se acordau de la 1 la 5. Contribuţia lor creatoare constă în introducerea celor două semne , adică plus (+) şi minus (–), iar notarea decurge astfel încât nu se ajunge niciodată la o notă finală, la o medie, fie ea şi cu oricâte zecimale. În limbaj etic, membrii unei părţi au numai calităţi, iar cei ai părţii opuse au numai defecte, şi viceversa. Tocmai de aceea, în aceste dezbateri nu se ajunge la nici un rezultat, adică la nici un fel de minim consens  Pseudo-profesorii au introdus doar cele două semne şi au uitat de notele care sunt gradate, graduale. În limbajul Teologiei, semnul plus (+) este semnul iubirii, iar semnul minus (–) este semnul urii. În limbajul Etologiei, semnele se încurcă, încât semnul plus (+) este originar şi este semnul agresivităţii, iar semnul minus (–) este semnul contra-agresivităţii (Konrad Lorenz). Ceea ce ar putea însemna că una dintre trăsăturile sau trendurile de bază ale  epocii noastre moderne, poate fi înţeleasă şi ca o trecere de la  tradiţionala Teologie la recenta Etologie. Norocul nostru este că această tendinţă nu este singura şi că ea are diverse contraponderi, diverse contrapuncte, chiar dacă şi unele dintre acestea sunt mai mult sau mai puţin armonice.