Ungaria şi-a precizat ferm poziţia şi nu de la intrarea în anul împlinirii a o sută de ani de la sfârşitul Primului Război Mondial, ci încă de acum doi ani, de când a interzis participarea diplomaţilor maghiari la orice ceremonie legată de ziua de 1 Decembrie, Ziua Naţională a României. Până astăzi, în ciuda relativ deselor întâlniri dintre miniştrii de Externe ai celor două ţări, Peter Szijjarto şi Teodor Meleşcanu, lucrurile nu arată în niciun fel că s-ar îndulci, ba din contră.

Naraţiunea pe care o spune Budapesta este simplă şi pe înţelesul tuturor. Cum să accepţi ca ungur ce s-a întâmplat în 1918, când Ungaria a fost atât de mult micşorată teritorial şi ca populaţie? Statistica justifică imaginea de catastrofă naţională a ceea ce s-a întâmplat la încheierea păcii. Ungaria a pierdut mai bine de două treimi din teritoriile şi din populaţia pe care le avea ca parte a Imperiului Austro-Ungar. Lucru incontestabil.

Dar ce înseamnă cu adevărat aceste pierderi?

La fel ca imperiul din care făcea parte, Ungaria din 1918 s-a destrămat prin voinţa popoarelor cuprinse în structura Dualei Monarhii.

Croaţia, care beneficia deja de o largă autonomie, a format Regatului Sârbilor Croaţilor şi Slovenilor împreună cu sârbii şi slovenii. În recensământul maghiar din 1910, în Croaţia  trăiau 87,1% croaţi, 5,1% germani şi 4,1% maghiari.

(Datele legate de structura populaţiei din Ungaria în urma recensământului din 1910 provin din volumul „În jurul Marii Uniri de la 1918. Naţiuni, frontiere, minorităţi”, al istoricului Lucian Boia, apărut recent, în 2017, la Editura Humanitas.)

Deci, croaţii au decis să urmeze un alt curs, iar ulterior, la destrămarea Iugoslaviei, au redevenit stat pe deplin suveran, acum membru în UE şi în NATO. De fapt, nu Ungaria a pierdut, ci o parte a fostului imperiu, locuită de „slavii de la Sud” a luat-o pe alt drum.

La fel s-a întâmplat cu „slavii de la Nord”, slovacii care şi-au constituit propriul stat independent împreună cu cehii, ceea ce s-a numit Cehoslovacia. După 1990, slovacii şi cehii s-au despărţit prieteneşte şi acum, de asemenea, sunt state membre UE şi NATO. Cu cehii şi slovacii, ungurii sunt parteneri în Grupul Vişegrad şi se nu pune problema, de pildă, a vreunei probleme legate de respectarea zilelor naţionale ale acestor state din partea Ungariei, măcar în privinţa Croaţiei şi Slovaciei desprinse de Ungaria în 1918.

Unde ar mai rămâne doliul? Legat de Transilvania. Aici, acelaşi recensământ maghiar din 1910, dădea următoarele ponderi: români 55% din populaţie, maghiari 34,8%, germani 8,7%.  Pentru stabilirea etniei, recensământul lua în considerare limba maternă, ceea ce adăuga ungurilor ceva în plus provenind de la alte minorităţi mai reduse numeric, dar vorbitoare de maghiară. Dar şi aşa majoritatea românească a populaţiei nu se pune în discuţie.

Pe ansamblu, de la compromisul din 1867, maghiarii au fost minoritari în partea de imperiu care le-a revenit, de fapt, constituind etnia cu majoritate relativă într-un compozit care îi mai cuprindea pe români, croaţi, slovaci, germani, sârbi,ucraineni...

Desprinderea acestor popoare şi constituirea noilor state naţionale a fost fenomenul anului 1918. Acest fenomen istoric a cunoscut numeroase aspecte controversate legate de anumite împărţiri de teritorii şi minorităţi.  Dar fenomenul ca atare a dus la destrămarea imperiilor şi la apariţia pe hartă a unor naţiuni care, fie dispăruseră ca stat, ca Polonia, fie nu existaseră înainte de 1918 ca entităţi de sine stătătoare. De la nord la sud harta Europei s-a schimbat şi noile ţări au reapărut în geografia politică a continentului: Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Cehoslovacia, Regatul Iugoslaviei.

Este începutul unei prietenii frumoase care ar merita şi mai multă încurajare dacă Ungaria ar renunţa la doliu şi ar permite diplomaţilor săi să calce pragul ambasadelor României de 1 Decembrie.

Românii, la rândul lor şi-au realizat proiectul naţional de unire a tuturor provinciilor româneşti într-un singur stat. Nu în ultimul rând, Austria s-a redefinit ca stat, iar înşişi maghiarii şi-au dobândit independenţa deplină faţă de Habsburgi şi au clădit propriul stat naţional după 1918, ceea ce nu poate fi sub niciun motiv motiv de doliu pentru vecinii noştri.

Întorcându-ne la anul 1918, la etosul epocii, este evident că naţiunile din imperiu nu mai puteau fi ţinute la un loc. Ungaria „a pierdut” teritoriile şi naţiunile care nu mai acceptau nici măcar variantele de federalizare, cu atât mai mult refuzând perspectiva rămânerii într un stat naţional maghiar ale cărui politici faţă de minorităţi le cunoscuseră prea bine înainte.

Astăzi, interesul faţă de gazul din Marea Neagră şi faţă de de alte aspecte subtile ale politicii europene îl fac pe ministrul ungar de Externe să fie unul dintre cei mai frecvenţi interlocutori ai autorităţilor de la Bucureşti. Urmează ca Liviu Dragnea şi Viktor Orban să se întâlnească în calitate de preşedinţi de partide. Este începutul unei prietenii frumoase care ar merita şi mai multă încurajare dacă Ungaria ar renunţa la doliu şi ar permite diplomaţilor săi să calce pragul ambasadelor României de 1 Decembrie.