Cazul Turcescu: „Un nebun aruncă o piatră în lac şi zece sănătoşi se reped să o scoată”

E zicala veche ce mi se pare potrivită în cazul Turcescu. Poate jurnaliştii profesionişti – cîţi or mai fi? – ştiu mai multe, au mai multe informaţii dar din postura mea de spectator aşa se vede: au trecut trei săptămîni de la „deconspirarea” în direct - spectacol de un gust îndoielnic oferit colegilor de platou hipnotizaţi şi ochilor nevăzuţi, dar probabil holbaţi, ai telespectatorilor.

În direct, la o oră de maximă audienţă, bine studiată, duminică seara cînd e plictiseală mare şi of! mîine e luni... Au trecut trei săptămîni şi nu s-a întîmplat nimic. Dar nici atunci, de fapt, nu e clar ce s-a întîmplat.

Spovedanie? Adică recunoaşterea cu umilinţă a păcatelor în faţa unui sacerdot, în biserică, în şoaptă, uneori fără a vedea faţa celui ce te absolvă, un dialog secret, întemeiat pe încredere, în spaţiul sacru al unui lăcaş de cult şi nicidecum un strip-tease în văzul tuturor celor din spaţiul real şi din cel virtual!

Dezertare? Asta se face de frică, de unul singur, porţi povara şi suporţi consecinţele!

Defecţiune (în sensul abandonării unei cauze)? Asta se face în taină, în tăcere, pe ascuns, cu ruşine!

De la început n-am crezut nicio iotă. Aşteptam să ni se destăinuie cum a luat lecţii de actorie de la Zamfirescu sau de la Puric pentru a juca cît mai veridic teatrul acela de duminică seara. Acum, de fapt, nu mai aştept nimic. Mă simt trădat, înşelat, păcălit, jignit, furat, spoliat de un reper în materie de informaţii şi de brain-storming. Acuma, nu cred că trebuie să ne facem idoli din moderatori, dar din multitudinea de voci pe care le auzim în media, ne alegem cîteva mai credibile, mai verificate, mai în concordanţă cu propriile opinii sau care să contrabalanseze alte glasuri, contradictorii pentru ca să putem face o comparaţie, ca să putem construi, clădi, consolida un adevăr, fie el şi relativ... Mă exprim în termeni arhitecturali, îmi sînt mai la îndemînă şi, la urma urmei, nu e arhitectură totul? tot ce e structurat într-un fel ca să răspundă unor cerinţe, ca să iasă bine, durabil şi frumos. Deşi deontologia are principii general valabile care se regăsesc deci şi în profesarea arhitecturii, nu mă lansez în judecăţi. Să-l judece colegii de breaslă.

Eu am altă problemă şi anume tocmai că nu s-a întîmplat nimic! Sănătoşii n-au găsit piatra sau n-au scos-o, lacul s-a liniştit, apa mîloasă şi tulbure s-a făcut o mlaştină cu brădiş şi mătasea broaştei.

Nebunul s-a ascuns în tufe, de unde, poate, ne dă cu tifla. Normal ar fi ca un astfel de gest public să aibă o urmare, răspunderea lui să se deconteze cumva, undeva, să poată fi calificat, în fond dilema e simplă: ori a minţit, ori e adevărat. Ambele variante conduc la acelaş rezultat negativ: compromiterea autorului gestului. Şi, paradoxal ambele variante conduc la acelaşi rezultat, de data asta, pozitiv: personajul a reuşit să fie, mai mult decît oricînd, în centrul atenţiei, să fie STAR mai mult decît la Dilema Veche, România în direct la Europa FM, concursul Eurovision, Adevăr 100% (o fi existînd ceva atît de absolut?) lansare de carte, moderator al confruntării prezidenţiabililor...

Dar nu asta mă deranjează (peisajul e plin de histrioni narcisişti), ci faptul că nu ştiu ce filtru să adaptez percepţiei mele pentru ca să identific mediile de masă şi purtătorii de cuvînt, formatorii de opinie în care să am încredere ca totuşi să nu devin un cetăţean turmentat. Poate o să înţeleg mai multe din comentariile la această postare.