Taxi driver

Bunul-simţ nu are nici diplomă, nici atestate. E suficient să ai bună creştere, să deschizi ochii, să gândeşti şi să nu minţi.

Dacă vrei să iei pulsul naţiunii, nu te uiţi nici la televizor şi nici nu intri pe net. E mai bine să iei taxiul – mai ales când oraşul e aglomerat sau impracticabil. Pe lângă lipsa de griji, tariful mic (neschimbat din 2008, pe când benzina era patru lei, iar viaţa ceva mai ieftină) şi inevitabilele discuţii cu şoferii fac ziua mai interesantă. Şi mintea mai limpede. Dacă politicienii şi-ar pune barbă şi mustăţi, ar folosi zilnic acest serviciu public şi ar trage cu urechea, poate că ar înţelege cum merg lucrurile în ţara asta. Taximetriştii ştiu mai bine decât sociologii şi economiştii ce şi cum mişcă în piaţă ori în societate. Deunăzi, însă, am întâlnit un taximetrist-filosof. Nu era obişnuitul barometru care oglindeşte opinia publică. Părea, într-un fel, varianta civică a eroului din filmul lui Scorsese, Taxi driver. Un om nemulţumit profund de lumea din jur, critic şi angajat. Dar s-o luăm încet.

Omul era mulţumit că izbutise să învingă primăria. Solicitase explicaţii cu privire la felul în care oficialităţile îi cheltuiau banii şi, cum se întâmplă în România, fusese tratat cu refuz. În loc să se resemneze şi să înjure, a dat primăria în judecată şi a câştigat. Cât? 600 de euro. M-am mirat. L-am privit mai atent. Dar asta nu-i totul, şi-a continuat el povestea. Acum urma să-i spargă pe cei de la Casa de Sănătate. De ce? Păi, fusese la doctor şi trebuise să plătească. Cică nu avea asigurare. Cum să nu aibă? Doar îşi plătise toate dările. S-a dus la instituţia cu pricina. Nervoşi, funcţionarii au ţipat la el: „Ce te strofoci, domne? Nu eşti în baza de date, da' te băgăm acum! Ce, ai murit?“ Şoferul m-a privit şăgalnic. "Şi dacă nu aveam bani să plătesc consultaţia? Mă arunca în stradă ca pe-o măsea stricată!" L-am privit a doua oară. Avea curaj sau iconştienţă? Înainte de toate, avea tot dreptul, plătit cinstit, conform legilor.

„Ieri – a continuat jovial – am ieşit la demonstraţie.“ „Sunteţi pedelist?“ „Noo, dar Ponta trebuie să ştie că nu sunt de acord. Nu e bine ce face, e aiurea. De fapt, nu face nimic.“ L-am întrebat dacă are vreo simpatie politică. „N-am, domnule, trebuie să ne împotrivim puterii, care-o fi. Şi, dacă nu ies eu, atunci nu iese nimeni. Mi-am lăsat maşina şi m-am dus. M-am dus la toate, că, mâine, dacă nouă, şoferilor, ne e greu, ne scuipă lumea de la distanţă. Oamenii n-au curaj.“ Mi-am făcut cruce cu limba. Modul lui de a gândi pe care nu l-am întâlnit neam la filosofi, politologi, teoreticieni & Co. Încurajat de tăcerea mea, şoferul a continuat: „Credeţi că pe mine nu mă doare cum vorbeşte Vanghelie? Că nu mă ruşinez cu analfabeta de EBA din Parlamentul European? Ce dacă sunt şofer?“.

Era clar că omul nu era dus cu pluta sau cu părerea. Am stat de vorbă mai mult şi am aflat că are doi copii, amândoi plecaţi în lumea largă. „I-am împins de la spate s-o şteargă. Fata e medic în Germania, băiatul, programator în Canada. Dar am rămas eu şi, când am să fac o ţară mai bună, am să-i chem înapoi. Ţineţi minte de la mine: am să-i ciocăneesc pe cei de la putere cât oi trăi.“

Am coborât şi l-am mai privit o dată, să-mi întipăresc figura lui. Ceea ce-l deosebea de mulţimea anonimilor contemporani era decizia de a avea o ţară şi pentru el, nu numai pentru alţii, în care să trăiască normal. Şi conştiinţa că, pentru nişte amărâţi de politicieni, nu merită să-ţi spurci numele ori renumele.