Stanca sta-n castan ca Stan

Statul ăsta minimal e o glumiţă macabră dacă socotim că şase sau şapte servicii foarte secrete ba îl mulg, ba îl parazitează.

Scriam, data trecută, despre ilegalitatea flagrantă pe care a comis-o un înalt funcţionar al statului român, şef al unui serviciu secret, pentru a intra (fără rost) în cursa prezidenţială. Statul de drept a dormit mai departe-n bocanci. Profit de ocazie pentru a merge mai departe. În ultimii ani, preşedintele, partizanii săi şi o groază de persoane cu ştaif au ridicat în slăvi aman statul de drept, cel care scoate capul din hăţişul corupţiei. Subiectul major al discuţiilor politice e această întronare a legalităţii. Amicii mei de stânga protestează zgomotos. Mai întâi echitatea socială, zic ei, căci totul vine din sărăcie, lipsă de şansă, exploatare. Nu vom avea niciodată o ţară funcţională, perfect legală, când batalioane de indivizi trăiesc sub limita de jos a sărăciei. Simţul moral trece mai întâi prin stomac – iar ce iese nu seamănă deloc cu statul de drept. Prietenii de dreapta acuză tocmai sărăcia leneşă (nu lucie) care blochează totul. Şi care e complice la o stare de fapt intolerabilă. Nu sunt de acord nici cu unii, nici cu alţii.

Fără Justiţie oamenii nu pot trăi în pace, da' nici Justiţia fără oameni nu înseamnă altceva decât vanitate.

Problema pe care v-o supun judecăţii este concepţia aproape unanim acceptată că, în procesul de democratizare şi uniformizare al actului de Justiţie, cel mai important rol îl joacă serviciile secrete. Fără ele, se pare, suntem fiii ploii. Nimic nu funcţionează, dreptatea umblă cu ochii scoşi, dacă ochii albaştri ai băieţilor cu ochi albaştri nu veghează. Aproape nu există proces răsunător, afacere explozivă, scandal la nivel înalt în care să nu simţim, prin aluzii şi insinuări, că "serviciile" şi-au băgat coada şi au stat (cum altfel!) de-a dreapta adevărului. O fi normal? Un recent studiu arată că primele zece ţări membre NATO, cu o populaţie totală de 800 de milioane, numără 56.000 de mii de agenţi. Şi numai zburdalnica Românie are aproape un sfert! 12.000 de agenţi români, nevăzuţi şi necunoscuţi lucrează spre binele nostru. Bugetele serviciilor depăşesc procentual până şi SUA. Ale noastre sunt, însă, şi cele mai militarizate, mai secrete, mai netransparente şi incontrolabile. Unde pui că sunt cele mai numeroase, călcându-se literalmente în picioare. (Mulţumiri, pe această cale lui Lucian Davidescu, pentru date.)

Îndrăznesc să spun că, în goana către legalitate, am abandonat o halcă enormă din ea, trezindu-ne că sistemul ne încalecă la pas, zi de zi şi în proporţie de masă. Unde mai pui că toate, absolut toate guvernările şi toţi preşedinţii (excepţie făcând naivul Emil Constantinescu) au bibilit serviciile şi le-au căutat în coarne. La ultima rectificare bugetară, Învăţământul a pierdut, dar agenţii şi-au dolofănit portofelul. Şi asta în condiţiile în care România nu e nici în război, nu e nici ţintă teroristă.

Mai mult, după două decenii de respiro, drăguţele servicii inspiră un soi de teamă religioasă. Dar lucrul cel mai îngrijorător e statutul lor. În ultimii zece ani, din funcţionari cu fişă de post, s-au transformat într-un stat autarhic, ameninţător, în numele binelui naţional. Legile nu-i ating. Controalele nu le ajung la nas. Realizările, invizibile, dar foarte mici. Mai grav, această entitate are pasiuni politice şi serveşte micul dejun celor care le pupă papucul. Aş mai zice, da-mi sună brusc telefonul şi mă trezesc că vorbesc singur: „Mai răsfiraţi, băieţi, mai răsfiraţi!“