Siguranţa naţională, pierdută în politica de tranşee

Constatăm cu tristeţe că Parlamentul a ratat ocazia de a dezbate cum se cuvine încă o temă de importanţă strategică pentru România. Iar situaţia e de-a dreptul dramatică dacă ne gândim că acest Parlament este singurul for care are dreptul de a controla activitatea serviciilor secrete. În mod ironic, am asistat la o mostră clară de „politică măruntă, de tranşee” chiar în timp ce UNPR relua robotic placa „interesului naţional”.

Text scris împreună cu Anca Sinea, cercetător în cadrul Centrului pentru Studiul Democraţiei.

Sfârşitul primei sesiuni parlamentarea a anului a fost marcat de un subiect major: securitatea naţională. Acesta s-a manifestat în două instanţe principale: votul Parlamentului pentru Strategia Naţională de Apărare, propusă de Preşedinţie, şi cel în vederea numirii în funcţia de director SIE a lui Mihai Răzvan Ungureanu, subiect pus indirect pe agendă tot de preşedinte, prin nominalizarea făcută.

Când am catalogat subiectul ca fiind „major” ne-am referit la importanţa lui în sine, dar şi la amploarea pe care a luat-o modul în care el a fost exploatat politic. Cu excepţia câtorva luări de poziţie izolate în lucrările comisiilor sau ale plenului, dezbaterea a fost precară atât la nivel politic, cât şi mediatic. Mesajul dominant cu care am rămas de pe urma dezbaterilor pe temele legate de securitatea naţională a fost legat de redesenarea raportului de forţe în Parlament, cea mai mare parte a atenţiei fiind axată pe jocul făcut de UNPR. Întregul proces a fost exploatat doar ca un vector de tactică politică. Chiar şi acesta ar putea fi un element constructiv, dacă jocul politic ar avea la bază argumente legate de conţinut şi nu alte interese. Din păcate, în final, prin „efortul” comun al puterii şi al opoziţiei (definiţi-le pe fiecare cum credeţi că e mai nimerit), întreaga dezbatere s-a transformat într-un conflict procedural, care a făcut ca elementele legate de securitate să treacă pe nesimţite. Am fost atenţi la cvorumuri, am numărat parlamentari suspectaţi de trădare în fiecare partid, i-am vânat pe alţii pe holuri, am fost atenţi la semnalele liderilor şi am analizat cine cum a votat sau a fost prezent în sală.

Chiar mai înainte de a se ajunge în plen, cele două subiecte de pe agenda parlamentarilor au avut parte de un tratament similar: amânare pe ordinea de zi, lipsa dezbaterilor în comisiile de specialitate din pricina deficitului de cvorum (prin absenţa parlamentarilor PSD), discuţii legate de amânarea plenului din cauza lipsei avizelor tehnice, decizia Birourilor Permanente de a ignora dacă avizele, de altfel consultative, există sau nu, apoi decizia de a convoca plenul pentru a trece la vot. În fine, cvorum minim în plen, vot aproape unanim al celor prezenţi şi constatările legate de UNPR. În mod ironic, am asistat la o mostră clară de „politică măruntă, de tranşee” chiar în timp ce UNPR relua robotic placa „interesului naţional”.

Am putea încerca să vedem partea plină a paharului. Cu un parlament atât de numeros, care a demonstrat de atâtea ori că poate lăsa unele proiecte de lege să zacă în sertare ani la rând (să ne amintim doar de legea minorităţilor, care aşteaptă să fie discutată din 2006 încoace), poate ar trebui să ne bucurăm că asistăm la astfel de momente de maximă eficienţă şi pragmatism. Însă, dincolo de capacitatea de a utiliza (sau nu) proceduri pentru atingerea unor scopuri politice, Parlamentul îşi arată eficienţa renunţând aproape total la substanţa activităţii sale. Într-o democraţie ideală şi mai ales pe subiecte atât de importante, parlamentarii au expuneri publice, dezbat, critică, propun alternative, deliberează. Alături de voturile exprimate în plen, în aceste elemente se regăseşte funcţia de reprezentare a cetăţenilor.

Aşa e politica, veţi spune. Ne-am obişnuit cu toţii cu Parlamentul României, ştim că e neperformant. Politicienii îşi văd de interesele proprii, uneori partizan, alteori transpartinic. Aşa e politica parlamentară peste tot.

Nu chiar. E util să privim cum sunt tratate subiecte atât de importante în alte state cu tradiţie democratică. SUA e un model de democraţie din multe privinţe diferit de al nostru, pornind de la organizarea sistemului politic. Pe de altă parte, sunt şi similitudini cu România. Politica la nivelul Congresului este puternic dominată de interese partizane, sunt nenumărate cazuri în care activitatea congresmenilor s-a dovedit a fi dependentă de interese private şi extrem de influenţabilă de activităţi de lobby, iar simpatiile sau antipatiile personale ajung de multe ori să conteze mult în luarea unor decizii. Însă toate astea nu înseamnă că se face rabat, ca regulă, de la substanţa dezbaterilor.

Când vine vorba de subiecte care ţin de siguranţa naţională sau de numiri în serviciile de intelligence, chiar şi în cazul unor funcţii secundare, de exemplu de consilier juridic în Departamentul de Stat, procedurile sunt respectate cu rigurozitate. Audierea celui nominalizat are atât caracter ceremonial, procedural, cât şi unul tehnic, iar felul în care se comunică acest proces are scopul de asigura informarea publicului (cu excepţia audierilor cu caracter secret). Audierea se bazează pe analiza trecutului profesional şi personal al candidatului, precum şi a proiectului propus pentru exercitarea funcţiei. Un caz ilustrativ este cel al lui John D. Negroponte, nominalizat de preşedintele Bush în 2005 pentru funcţia de Director of National Intelligence în Guvern, în fapt un supercoordonator al tuturor serviciilor de informaţii americane. Nominalizarea a generat o întreagă dezbatere publică, pornind de la persoana celui nominalizat, dar cu implicaţii profunde asupra direcţiilor pe care ar trebui să le urmeze serviciile americane, deoarece această poziţie reorganiza întreaga administrare şi funcţionare a serviciilor. În prezent, actuala dezbatere privind relaţia cu Cuba are la bază câteva narative de substanţă, care ţin de implicaţiile strategice pe care le poate avea deschiderea Administraţiei Obama, aşa cum sunt ele interpretate de fiecare dintre cele două tabere.

Desigur că şi în SUA există instituţii media partizane, că fiecare tabără îşi trimite purtătorii de mesaj la televiziunile prietene şi că o bună parte a dezbaterii are loc chiar la televizor. Însă esenţa ei e în continuare regăsită în forul legislativ. În România avem de multe ori senzaţia că televiziunile ţin loc de Parlament.

Revenind la tema siguranţei naţionale, nu discutăm acum nici cât de nimerită a fost numirea lui MRU la şefia SIE, nici capacitatea lui profesională sau persoana sa, nici care sunt atuurile sau neajunsurile strategiei propuse de Preşedinţie. Constatăm doar cu tristeţe că Parlamentul a ratat ocazia de a dezbate cum se cuvine această temă, de importanţă strategică pentru România. Iar, în contextul votului pentru SIE, situaţia e de-a dreptul dramatică dacă ne gândim că acest Parlament este singurul for care are dreptul de a controla activitatea serviciilor secrete.

Centrul pentru Studiul Democraţiei este think tank care reuneşte cercetători şi studenţi în ştiinte politice din Cluj-Napoca şi cercetători români de la universităţi din străinatate.