Să invidiem economia neagră a Greciei?

Aud multe comentarii de genul: să nu  plângem de mila grecilor, pentru  că ei trăiesc, bine mersi, în economia neagră, nefiscalizata, preponderentă comparativ cu economia „albă”. Grecii au salarii şi pensii mult peste nivelul celor din România şi alte ţări, şi de aici vine invidia. Când ceri în Grecia o factură sau un bon fiscal, comercianţii se uită cruciş la tine şi imediat urcă preţul tranzacţiei.

Resimt în vocea acestor comentatori  regretul că nu avem şi în România posibilitatea să trăim într-o economie şi mai neagră, fără să plătim taxe şi impozite, cu cash mai peste tot, fără facturi care implică TVA, fără ANAF şi alte instituţii „opresoare”.

Ar fi bine, ar fi rău?

E diferenţa de filosofie socială.

Lupta pentru supravieţuire s-a mutat de la nivelul individului la nivelul comunităţilor: colective de tot felul, bresle, naţiuni, confederaţii de naţiuni.

Un individ nu poate fi fericit, împlinit, într-o comunitate ostilă sau defectă, indiferent câţi bani ar avea.

Sunt multe necesităţile esenţiale, interesele comune,  pe care le poate asigura doar comunitatea, cu costuri mult mai mici: securitatea şi ordinea publică, apărarea, învăţământ şi protecţia sănătăţii, inclusiv pentru cei cu resurse mai mici sau fara resurse, politica externă etc.

Solidaritatea socială este importantă, oricând unul sau mai mulţi membri ai comunităţii pot fi, temporar sau pe termen mai lung, în dificultate. Şi atunci, comunitatea le sare în ajutor, ei la rândul lor pot contribui la sprijinirea altor membri ai comunităţii.

Nu şi pentru cei care sunt în situaţia să-şi poarte singuri de grijă.

Cea mai importantă comunitate este naţiunea. Statul este împuternicit de către membrii naţiunii să se ocupe de de serviciile esenţiale vieţii. Nu-şi poate asigura fiecare individ aceste interese esenţiale.

Statul funcţionează pe baza taxelor şi impozitelor colectate de la cetăţeni.

Ca să-şi asigure funcţionarea şi votul populaţiei, statul grec s-a împrumutat iraţional în ultimii 15-20 de ani, cu mult peste posibilităţile de rambursare ale ţării. S-a ajuns la 14 pensii şi 14 salarii pe an,  un nivel mult peste resursele  reale ale economiei.

Consecinţs, 340 miliarde euro datorie, o sumă fabuloasă, pe care Grecia nu are de unde s-o ramburseze, obţinută cu minciuni şi cu şantaj, mizând pe expunerea băncilor occidentale pe economia greacă,  pe poziţia geostrategică importantă, pe bazele militare ale NATO aflate pe teritoriul Greciei.

Speranţa grecilor a fost să li se şteargă o parte importantă a datoriei, iar ei să exclame fericiţi: „v-am păcălit, am trăit pe banii voştri, şi acum sunteţi obligaţi să ne iertaţi de datorii. Noi vrem să trăim în demnitate şi bună stare, chiar dacă pe banii voştri”.

Nu s-a întâmplat această aşteptare, chiar dacă li s-au pus „perfuzii” în euro, pentru a limita riscul unui colaps în care ar fi fost atrase şi bănci occidentale.

Grecii trăiesc cu sabia lui Damocles deasupra capului

Când riscurile pentru economia europeană, mai devreme sau mai târziu, se vor fi diminuat până la un nivel la care şocul poate fi absorbit, Grecia va fi lăsată din braţe de către Uniunea Europeană, cu riscul de a ieşi din zona euro.

Conducătorii ţărilor din zona euro nu vor putea explica la nesfârşit contribuabililor din ţările lor, de ce trebuie ei să plătească pentru nivelul de trai al grecilor, cu mult peste ce este în stare să le ofere propria economie. Există  riscul ca alte ţări să ia de exemplu comportamentul Greciei,  şi să repete experimentul.

În momentul când se va produce declicul, Grecia va trece la propria monedă, supusă pieţelor monetare şi ilustrând nivelul real de perfomanţă a economiei Greciei.

Dacă în această situaţie, Grecia va fi în stare să-şi plătească datoriile şi va avea resurse să asigure populaţiei aceleaşi salarii şi pensii pe care le asigură acum, foarte bine. Dar din resurse proprii, nu din împrumuturi colosale.  

Premierul Greciei, Alexis Tsipras, a dispărut din scena publică internă şi externă. Probabil se roagă la zeii din Olimp ca scadenţa să vină după ce nu va mai fi premier.

Aici au ajuns grecii,  din cauza unui stat slab, a unei comunităţi care nu-şi cunoaşte interesele comune, a unor cetăţeni care cred că pot trăi şi singuri, dacă au bani.

Ce se întâmplă acum cu multe ţări din Orient, dar şi cu Venezuela, este consecinţa acestei filosofii păguboase, de ignorare a intereselor comune, a necesităţii unor state puternice, care să asigure protecţia cetăţenilor.

În statele fără coeziune, cu ignorarea intereselor comune, conducătorii îşi fac de cap.

Iau decizii greşite pe termen mediu şi lung, dau pomeni electorale care vin la scadenţă când ei nu mai sunt la putere, principiul fiind „după noi potopul”. Să ne îmbogăţim noi cât suntem la putere, ce face populaţia după aceea nu ne mai interesează.

Depinde de cultură şi educaţie unui popor să nu accepte o aşa perspectivă. Poporul grec a acceptat, şi îl aşteaptă zile amare.

Ţările în care democraţia şi guvernarea au devenit participative, riscul e mai mic

În aceste ţări cetăţenii înţeleg şi îi trag de urechi pe conducători când o iau razna. În celelalte, riscul este imens şi avem numeroase exemple.

Ce ar însemna un stat ideal?

Un stat puternic dar flexibil, cu cheltuieli de funcţionare cât sunt necesare, nici mai mari, nici mai mici, fără armate de funcţionari care taie frunze la câini şi pot fi înlocuiţi cu aplicaţii informatice, cu salarizarea bugetarilor după prerformanţa şi rezultatele muncii, după principiul sfânt: mai puţini salariaţi, mai multă muncă, salarii mai mari. Şi, mai presus de orice, controlat de cetăţeni nu doar prin alegeri periodice, ci şi prin democraţie şi guvernare participative.

Aceasta este reţeta care a dus la bunăstare şi dezvoltare atâtea state pe care le invidiem în mod onest şi cinstit.

Să nu ne lăsăm amăgiţi de bunăstarea de moment, dacă e obţinută artificial, din împrumuturi sau alte jonglerii financiare.

Mai devreme sau mai târziu acestea vin la scadenţă, şi greşelile se plătesc cu vârf şi îndesat. Situaţiile, actuală şi viitoare ale Greciei,  stau şi vor sta mărturie.

Faptul că vor plăti urmaşii noştri, nu e o scuză. Avem şi faţă de ei o responsabilitate la fel de mare cu aceea pe care o avem faţă de noi. 

Ce trebuie să facă românii? Să-şi plătească taxele şi impozitele, dar să ceară socoteală statului, în stradă dacă va fi nevoie, ce face cu banii lor, cum si unde îi foloseşte, să înveţe şi să aplice guvernarea participativă.

Cea mai mare eroare este ce se intâmplă acum. Românii plătesc servicii esenţiale, in sănătate, învăţământ, dar nu sunt încă obişnuiţi să ceară standarde de calitate pentru serviciile plătite.

Să sperăm ca vom învăţa într-un viitor nu prea îndepărtat.

PS. Un comentariu relevant

„M-am intors recent din Grecia unde am avut şansa de a vorbi cu oameni informaţi care şi ei practică economia neagră. 80 la suta din vânzări sunt cash şi banii puşi la saltea. Taxe? Hai să fim serioşi. Împrumuturi plătite? De ce, nemţii au omorât multi greci. Concluzia: lumea va cotiza la templele civilizaţiei fără nici o şansă de a-şi vedea bănuţii.”

Grecii trăiesc iluzii...