România în schimbare

Până în urmă cu vreo două săptămâni, mai toţi politicienii, mai degrabă autointitulaţi decât în mod real de top din România, dormeau liniştiţi. Nici nu prea aveau motive să nu o facă. Totul părea că merge strună. Şi că se pot juca pe mai departe de-a Opoziţia şi de-a Puterea.

De-a miniştrii responsabili şi de-a parlamentarii, de-a primarii şi de-a preşedinţii de consilii judeţene ori de-a şefii bine plătiţi de agenţii guvernamentale.

În arcul puterii, în ciuda micilor, nesemnificativelor tulburări din jurul premierului Victor Ponta şi a schimbărilor de personal de la vârful  principalului partid de guvernământ, schimbări operate în cel mai pur stil comunist cu putinţă, se încetăţenise ideea că guvernarea va continua nestingherită. Că se va încheia la termen, numai după legislativele ce se vor desfăşura probabil în noiembrie-decembrie anul viitor. Că există mari şanse ca şi după acea dată guvernarea să continue. Numai aparent reîmprospătată, cu câţiva miniştri noi, cu un alt premier, dar cu acelaşi stil de guvernare şi cu acelaşi fel de a face politică.

Românii păreau nu mulţumiţi, ci împăcaţi cu soarta. Impresia era că se lasă păcăliţi de comunicatele guvernamentale triumfaliste, că se bucură, dau din coadă, aplaudă recunoscători la auzul creşterilor salariale minuscule oferite bugetarilor şi că şi-au însuşit iluzia că ar trăi ceva mai bine. Chiar dacă, în realitate, guvernanţii le dăduseră ori chiar le promiseseră mai puţin decât acei celebri 100 de lei cu care Ceauşescu a încercat să stingă revolta populară în decembrie 1989.

Nici în tabăra Opoziţiei, mare, grea, reprezentată în principal de noul PNL, nu era prea multă agitaţie. Liderii ei se mulţumeau să se manifeste compulsiv, caraghios şi lăbărţat pe facebook, cerând de ochii lumii demisia guvernanţilor, în special aceea a premierului. Deşi erau conştienţi că nu o vor obţine. De aceea nici nu se osteneau prea tare. Işi luaseră adio de la dorinţa de a prelua puterea înainte de alegeri. Nici de la alegeri nu aveau prea mari speranţe căci numai aşa se explică că nici măcar nu se grăbeau să ducă la bun sfârşit operaţiunea de fuziune dintre PNL şi PDL. Se temeau de scandal prin judeţe, iar ei, liberalii nu sunt caragialieni şi nu vor scandal cu orice preţ. S-au obişnuit cu bicefalismul şi doar se făceau că negociază listele de candidaţi pentru localele din primăvară, tot amânându-le pe cele pentru parlamentare. Când sigur va curge sânge.

Singurul care mai făcea cât de cât opoziţie în România era fostul preşedinte Traian Băsescu. Dezorganizat, războindu-se haotic mai degrabă cu PNL-ul decât cu PSD-ul din rândul căruia nici măcar vechiul său duşman, Victor Ponta, nu mai prezenta pentru el prea mare interes. Dl. Băsescu se certa cu urmaşul său la Cotroceni sau mai degrabă cu umbra acestuia, cu inacţiunea d-lui Iohannis, cu modelul „una spunem şi alta facem” ce se dovedeşte a fi pe placul acestuia. Un om foarte puţin neamţ şi în zicere, şi în facere.

Dl. Băsescu se certa de pe poziţii naţionaliste, vadimiste, neeuropene şi cu Europa, mai exact cu oficialii Uniunii Europene pe felurite teme. Îndeosebi pe aceea a refugiaţilor. Se dădea cocoş. Uitând că respectivii oficiali l-au salvat de la demitere în iulie 2012. Şi ca să se poată certa mai bine şi de pe poziţii mai oficiale cu toţi şi cu toate, în urmă cu aproape două săptămâni Traian Băsescu s-a autoînscăunat , în urma unui congres fără istorie, congres ce a semănat ca două picături de apă cu cel al PSD, în fotoliul de şef de partid rebotezat Mişcare. Pentru procedura autoînscăunării, dl. Băsescu ar cam trebui să îi plătească niscaiva drepturi de autor d-lui Liviu Dragnea.

De două săptămâni încoace, lucrurile nu mai sunt deloc la fel. Şi nu doar în tabăra puterii. Totul a început cu moartea, într-un teribil accident, a poliţistului Bogdan Gigină. Moarte la originea căreia se află un colosal abuz în serviciu şi orgoliile nemăsurate de general fanfaron ale vicepremierului şi ministrului de Interne Gabriel Oprea. O moarte ale cărei condiţii, deşi nu sunt încă pe deplin elucidate, îşi află originea în neopritele şi niciodată cu adevărat pedepsitele abuzuri de putere comise în România în ultimii 25 de ani. Abuzuri intrate în conduita zilnică a politicienilor români. Indivizi constituiţi, indiferent de partidul căruia îi aparţin ori pe care îl conduc, în nouă clasă.

Incendiul petrecut vinerea trecută la Clubul Colectiv ne-a arătat tuturor ceea ce, de altfel, ştiam cu toţii de mult. Că România este un stat nefuncţional, defel în slujba cetăţeanului. Ci în dispreţul lui.

O ţară în care nimic nu funcţionează ca lumea. În care corupţia, lenea, delăsarea, indiferenţa sunt la ordinea zilei. O ţară în care nu avem nici de unele. Nici instituţii, nici lideri. Avem doar birocraţie şi şpăgari plasaţi la toate nivelele de decizie. O ţară în care nu există reguli. În care nu există proceduri. În care nu doar amărâta TVR nu merge. În care nici măcar înalţii ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române,  în frunte cu preşedintele său director-general şi trezorier şef Daniel Ciobotea, nu merge. Ci doar sfidează. În ciuda aiuritoarei încrederi de care se bucură BOR, pare-se mai curând în sondaje decât în viaţa cotidiană.

Adevărurile acestea, ştiute de altminteri de noi toţi, par să îşi ceară cu începere de seara trecută decontul. Vreo treizeci de mii de oameni, în marea lor majoritate tineri, au ieşit ieri seară în stradă în Bucureşti cerând acest lucru. Li s-au alăturat alţi manifestanţi în alte câteva mari oraşe ale ţării. Tinerii au protestat faţă de neasumarea de responsabilităţi în urma tragediilor din ultimele două săptămâni. Au cerut demisii. A primarului Piedone, a vicepremierului Gabriel Oprea, a premierului Victor Ponta. S-a cerut chiar demisia guvernului. Se vrea plecarea acestuia fără a se cere ca în locul lui să vină unul al liberalilor, semn că tinerii aceştia, rockeri sau nu, oameni ai internetului şi ai reţelelor de socializare, nu mai pot fi manipulaţi politic. Că nu mai sunt pioni în jocul „pleacă tu ca să vin eu” specific ultimilor 25 de ani.  Că în octombrie 2015 lucrurile stau diferit decât în ianuarie-februarie 2012. Că România se schimbă. Că e foarte posibil ca vremea sufletelor moarte să fi trecut.

Protestele de ieri, proteste care sunt sigur că vor continua şi azi, şi în zilele următoare nu sunt doar anti-Piedone, anti-Oprea, anti-Ponta, anti-PSD, anti-UNPR. Ele au în vedere un întreg sistem. Megasistemul care a ros Statul român.

Demisia orgolioasă a lui Victor Ponta şi a guvernului său e numai un pas.

Tocmai de aceea liderii Opoziţiei nu au niciun motiv să privească protestele începute ieri ca a fi în favoarea lor. Peneliştii de azi, pedeliştii de ieri cu guvernarea lor catastrofală cu tot şi cu jafurile aferente ca şi peneliştii aflaţi la conducere în vremea mincinoasei USL sunt la fel de vinovaţi de corupţie precum pesediştii şi uneperiştii aflaţi azi la Putere.

Nici măcar preşedintele Iohannis, care îşi datorează alegerea în special tinerilor şi mobilizărilor de pe reţelele de socializare, nu ar trebui să aibă prea multe motive de a fi liniştit. Oricâte comunicate fără sare şi piper ar da domnia-sa pe facebook. Şi aceasta fiindcă, la aproape un an de la victoria în alegerile prezidenţiale şi după mai bine de zece luni de mandat nu a făcut nici măcar un singur pas pe calea promisă a României lucrului bine făcut. O realitate pe care o ştiu cum nu se poate mai bine cei care cer acum plecarea lui Piedone, a lui Oprea şi a lui Ponta. Şi care s-ar putea să ceară foarte curând socoteală şi Alinei Gorghiu, şi lui Vasile Blaga. Dar şi lui Traian Băsescu cu dezastruoasa lui moştenire cu tot. Ori chiar lui Klaus Iohannis şi tăcerilor sale vinovate .

Înainte de a se aşeza în faţa laptopului spre a scrie texte leşioase şi de complezenţă, dl. Iohannis, defel un neofit în politică şi în administraţie, s-ar cuveni să îşi inventarieze propriile vinovăţii.     

→

Imaginea 1/24: 3