Erau nişte femei pe care, în anii aceia, cu mintea încă needucată în spiritul egalităţii de gen, teamă mi-e că le numeam babe. Erau, aşadar, două femei în etate, ţărănci 100% - cu părul temeinic acoperit de hijabul creştin, cu cămeşoaie, cu brâu, pieptar, poale lungi, toate în culori închise – aflate probabil în drum spre tarabele lor de la piaţă. Una dintre ele s-a oprit, însă, şi, stând cu picioarele puţin depărtate desupra unui canal, a slobozit un jet a cărui expresie sonoră mi-a şi atras atenţia asupra protagonistei. Mărturisesc că, atunci, nu aveam instrumente pentru a cataloga fenomenala performanţă a româncei: am fost, mai întâi extrem de surprins, apoi gelos pe simplitatea soluţiei tehnice şi, în sfârşit, fericit că am recoltat o întâmplare care urma să mă facă vedetă timp de o pauză când o voi fi povestit în curtea şcolii.

Câţiva ani mai târziu, îl ascultam pe tatăl meu povestind unor amici amintiri din anii pe care-i petrecuse ca tânăr medic într-un sat de prin judeţul Sălaj. Acolo, zicea el, a simţit nevoia să înveţe limbile localnicilor pentru a le putea înţelege suferinţele. Pe lângă maghiară, n-a avut încotro şi a trebuit să se iniţieze şi într-o limbă română neaoşă rău şi plină de nebănuite ascunzişuri. Şi şi-a ilustrat efortul lingvistic cu un exemplu pe care aş fi preferat să nu vi-l destăinui aici: expresia „a şchimba” (cu „ş” de la „şofran”), era folosită de oamenii din partea locului ca sinonim pentru „ciclu menstrual”; taică-meu a constatat că atunci când trebuia să afle de cât timp era însărcinată o femeie din sat, nu reuşea să obţină decât nedumerire dacă întreba, elegant, „care a fost data ultimului ciclu”. A durat ceva timp până când a aflat că expresia folosită de localnice era legată de o practică conexă fenomenului: aflate la ciclu, ele îşi ştergeau sângele care se prelingea pe coapse cu fustele pe care le purtau în mai multe straturi; foaia care era în contact direct cu trupul - fusta „de corp” – era cea care înregistra principalele daune cromatice. Odată maculate, fustele cu pricina erau „şchimbate”, iar numele acestei operaţiuni a devenit în cultura locală, codul pentru „ciclu”.

Aceste două poveşti îngăduie identificarea unei calităţi esenţiale a culturii rurale transilvane: nici pipiul primei femei, nici sângele menstrual al celei dintr-a doua poveste nu au fost împiedicate din traiectoriile lor de vreun articol de lenjerie intimă din marea familie a chiloţilor.  Ca s-o spun verde, în România acelor ani mai existau femei care nu foloseau chiloţi, şi nu vorbesc despre făpturi cu fantezii erotice, ci despre persoane cărora această facilitate le era pur şi simplu, străină. Vorbim despre o epocă în care chiloţii (mă rog, precursorii lor) împliniseră 7000 de ani de la prima atestare iar strada din Cluj pe care se uşurase femeia din istorioara de mai sus trecea prin faţa unui magazin cu lenjerie de corp. Îndrăznesc să presupun că în unele comunităţi culturale tradiţionale, deşi existenţa chilotului era cunoscută, era preferată soluţia moştenită din moşi strămoşi: fără chiloţi. Iar dovada de maxim respect a celor pentru care tradiţia e lege, este să le păstrăm nealterate obiceiurile. Deci ar putea fi absenţa chiloţilor reper de identitate naţională? Om fi noi, oare, români mai neaoşi dacă refuzăm să purtăm chiloţi?

Avem 26 de ani de când s-au dărâmat zidurile „lagărului socialist” şi uite că aleşii poporului se chinuie să le ridice la loc, să nu cumva să se aerisească closetul naţional.

Pentru a găsi un răspuns la această întrebare vă deranjez acum. Sunt etnic român şi, da, mă preocupă felul în care îmi pot defini identitatea. Deci vă daţi seama că mă simt ca un trădător de neam în fiecare secundă în care am chiloţi pe mine! Asta pentru că cei mai autentici români, oamenii care, cufundaţi în puritatea culturală a satului, au ştiut să păstreze cheia de aur a românismului: mănâncă mămăligă, taie porcul, înfig plugul, fierb pruna, se închină cu dichis ortodox la Dumnezeu şi put. Put, da: România este lider absolut – spun, an de an, cercetările Eurostat - la toalete amplasate în fundul curţii, iar consumul de săpun este cel mai mic din ţările membre ale Uniunii Europene. Cocoţată în Parlamentul României, mizeria este parte a identităţii naţionale, o valoare care trebuieşte a fi apărată: „noi suntem o insulă cu tradiţiile noastre acum sub atacul Europei, civilizaţiei vestice, tratatelor şi convenţiilor de drepturile omului” declara ritos un senator care refuza dreptul la familie pentru persoane de acelaşi sex. Aha, Europa ne atacă nu doar cu săpunul, ci şi cu drepturile omului. Şi ne apărăm şi de dânsele, pentru că soră bună cu putoarea, intoleranţa este la rându-i valoare strămoşească. De dragul ei, românii au înălţat ura la rang de poem naţional. „Cine-au îndrăgit strainii,/ Mânca-i-ar inima câinii”, nu-i aşa, Mihăiţă tată? Hai iute să punem capacul pe insuliţă că riscăm să ne bage la duş nemţii lui Iohannis, francezii lu’ Clotilde, belgienii lui Cioloş şi oengiştii lui Soros. Măi, frate, măi! Cum doamne să te mai simţi român, adică din acelaşi sânge cu conaţionalii ăştia care confundă românul cu mizeria şi cu ura? Au trecut 7000 de ani de când omul a descoperit chiloţii! Avem 26 de ani de când s-au dărâmat zidurile „lagărului socialist” şi uite că aleşii poporului se chinuie să le ridice la loc, să nu cumva să se aerisească closetul naţional. Pute rău a neaoşi în parlamentul nostru plin de politicieni care-şi schimbă mai des partidul decât chiloţii.