Războiul steagurilor şi râsul fără rost

Războiul steagurilor secuieşti s-a mai calmat puţin. Secuii sunt o nucă mică, dar tare, purtată în buzunarul ungurilor, inclusiv al celor din România, care e folosită uneori pe post de ghiulea de tun.

Mică, mică, dar când încerci s-o spargi face zgomote care se aud în toată Europa. Apoi, nu se sparge cu un ciocan mic, îţi trebuie un baros. Ce faci, cum procedezi? Dacă foloseşti barosul, vine Bruxelles-ul, care îţi spune: ”Nu e bine ce faci!”. Spusa poate să atragă de la sine sancţiuni, unele usturătoare, la propriu şi la figurat.

Dacă laşi nuca în pace, nu te lasă ea, sau mai bine spus proprietarii ei, care cică mai vor nişte drepturi pe care tu nu le-ai dat. Te uiţi pe o listă cu drepturi, şi constaţi că ai dat tot ce se putea da. Dar, ai dat inclusiv privilegii, funcţii grase, numeroşi munţi des(îm)păduriţi etc., deoarece tu ai făcut o politică mică, de troc, în urma căreia ai câştigat nişte voturi pentru a te menţine la putere. Acum, parcă auzi în urechi: ”Te-ai culcat cu mine de mai multe ori, trebuie să plăteşti! Ce mi-ai dat nu e suficient.”

Ar mai fi ceva de dat, spun scrâşnit proprietarii nucii. Da, dar acel ceva nu e legal, pământul de sub picioare, casa sunt ale mele, eu sunt proprietar aici, vine cam timid răspunsul. Pentru că nu obţin răspunsul dorit, nemulţumiţii pun steagurile lor pe ceea ce ai spus tu că deţii, semn că nu mai sunt ale tale, ci ale lor şi ale prietenilor lor de peste graniţă.

Uite, aşa, sâc (prescurtare de la ”secui”)! Războiul steagurilor a început, iar România, cu o imagine zdrenţuită deja, devine din nou subiect internaţional de discuţie. La aşa politică dusă de toate guvernele anterioare, care au închis ochii la fărădelegile din inima ţării comise neîntrerupt, care au culminat cu ”spânzurarea” lui Avram Iancu - aşa rezultate!

Ne ducem cu alte treburi pe la Bruxelles, acolo unde se hotărăşte azi soarta Europei de mâine, pentru poimâine urmând să se hotărască mâine. Acolo participă multă lume, dar vine şi cel care a provocat un mare necaz pentru ţara mea din motive cunoscute – blestematul război al steagurilor.

Este clar, mă voi întâlni cu el, fie întâmplător, fie programat. Am avut relaţii bune, ne-am sprijinit reciproc, în avantajul amândurora, dar acum el a devenit practic adversarul meu, a adus atingere intereselor ţării mele. Ce îi voi spune? Cum îl voi privi, cum mă voi comporta cu el? Să îl înfrunt, sau să-i propun pace, pentru a aduce liniştea în ţara mea, în care urmează să mă întorc curând?

Ce facem noi acolo (când spun ”noi”, ne referim, sau nu, la o singură persoană, e totuna în cazul nostru-n.r.), la Bruxelles? Când îl întâlnim pe cel care a dezgropat securea războiului, gesticulăm cu mâinile până în tavan, ne bucurăm până la lacrimi, iar faţa ni se îmbujorează de atâta bucurie. Mai mult, râdem în hohote. Aproape că îl îmbrăţişăm pe neprietenul nostru, dar nu înainte de a ne pleca în faţa acestuia, ajungând cu capul nostru în dreptul bărbiei lui.

Se schimbă câteva cuvinte, dar fără nicio legătură cu subiectul dureros. Imaginile filmate spun aşa: ”Ha, ha, ha, nu s-a întâmplat nimic grav, ei cu ale lor, noi cu ale noastre”, dacă interpretăm gesturile şi mimica primului protagonist.

Cum se comportă adversarul? Este demn, pare mirat, dar rămâne într-o poziţie verticală, sobră, de adevărat demnitar. Nu ridică braţele în aer, semn că nu este entuziasmat de întâlnirea cu amicul său cu o funcţie superioară, care vine dintr-o ţară vecină mai mare. Dimpotrivă, pare a-l privi de sus pe omul nostru. Sunt contrariat: un dulău se comportă ca un căţeluş care dă din codiţă mereu gudurându-se pe lângă stăpân, iar un căţeluş are un comportament de câine lup în faţa unui pretins dulău.

Conferinţă de presă la Bruxelles! Cifrele prezentate sunt mai mici decât cele care trebuiau să fie, dar obţinerea lor e prezentată ca o victorie de către reprezentantul tuturor românilor. Ca să fie credibil, îi laudă şi pe cei din echipa sa, pe care nu îi poate suferi pentru simplul fapt că nu fac parte dintr-un anume partid. Poate nu s-au putut obţine rezultate mai mari, admitem noi, fiind vorba de banii alocaţi României, în timp de criză atotcuprinzătoare. Dar, să explicăm aşa, nu să ne batem cu pumnul în piept! Oricum, subiectul e trist.

E trist şi nu prea, deoarece după vreo zece minute, cu o faţă uşor congestionată, se face o ironie sarcastică la adresa inteligenţei presei româneşti şi se râde ca de o glumă foarte reuşită. Aceleaşi hohote de râs, tot de unul singur, ca în faţa celui cu războiul steagurilor, dar cu alt înţeles. Tot fără motiv, fără să se spună vreo glumă, în timpul discursului, se mai râde odată. Nu mai ştiu, s-o mai fi râs până la sfârşit, sau nu?

Peste două zile, în ţară, s-au dat explicaţii, printre altele, în legătură cu râsul afişat în faţa premierului din ţara vecină, inclusiv gesturile cu mâinile ridicate la mare înălţime. A reieşit că va fi pace, iar de vină sunt atât românii(!), cât şi maghiarii.

E adevărat, suntem un popor vesel, iar umorul românesc este un brand încă nerecunoscut pe plan internaţional. Cu timpul, însă, ne-am cam întristat, nu mai hăhăim, iar numărul celor care mai râdeau a tot descrescut. Până când a ajuns să râdă un singur om.